Ursitoare de ploi si de vieti 

Un sat parasit in cer. Inaltat deasupra unor tinuturi magice, deasupra tuturor cetatilor dacice ale muntilor Sureanu. Un sat romanesc ancestral. Unul din ultimele. Rupt de lume, fara biserica si lumina electrica, cu case risipite pe creste indepartate si oameni singuratici, traitori ca-n vremea vechilor daci. Ultimul loc, cel mai de sus, in care nu a urcat inca blestemul modernitatii... Cu aceste ganduri privesc muntele, drumeagul serpuit si suitor spre vazduh, padurile neintrerupte, asternute pe coame prelungi, scufundate in ceturi albastre. Ascult in minte vorbele istoricului hunedorean Dan Olteanu, un cercetator patimas al acestui meleag batran: "Se poate spune ca acolo, in Ursici, s-a ursit soarta poporului roman. El este, pe o linie, exact la jumatatea drumului dintre cele doua Sarmisegetuse. Un loc magic. Numele lui vine de la urs, dar si de la ursita. Ursul si ursita erau una, la vechii daci. Pe umerii lui Zalmoxe a fost aruncata o blana de urs, la nasterea sa, pentru ca el sa-si afle destinul. Ursul stie sa proroceasca viitorul. Ursul urseste vremea, daca te pricepi sa-i "citesti" comportarea si semnele. Eu am fost acolo, de multe ori. Si inca am mai prins niste batrane solomonare care stiau sa faca asta - sa profeteasca ploile, doar observand felul in care iese ursul din barlog. Trebuie numai sa stii sa il privesti. Ursicenii inca mai tin si azi Ziua Ursului si Ziua Ursitoarelor, prima in luna februarie, a doua - la trei zile dupa ce se naste un prunc. E singurul sat unde mai vezi acele "ciocote", fire de lana infasurate pe crucile mortilor, facute de ursitoare care stiau sa prevada lungimea vietii omului, imediat dupa nastere. Singurul sat din Romania unde mai poti vedea asa ceva. Pana nu de mult, traiau acolo niste babe zodiere, care stiau sa faca firul asta, o stiinta mostenita din neamuri lungi de ursitori. Fir negru, din lana impletita, avand la capat cele doua "ciocote", doi ciucuri magici, care inseamna nasterea si moartea, tinand intre ei viata omului. Culmea, se dovedea apoi ca batranele faceau acest fir intocmai pe masura anilor care vor fi traiti. Cei ce mureau batrani, aveau firul mai lung. Mortii tineri, scurt. Pe crucile pruncilor nici nu erau ciocote. Da, babele acelea urseau viata omeneasca. Urs, ursita, Ursici... Mergeti acolo si o sa vedeti. Nu cred c-o sa puteti ajunge maine. Maine va ploua. Cand ploua, nimeni nu poate sa urce la Ursici, orice-ar fi..."

Satul invizibil

Drumeagul urca, urca mereu. Ingust de numai doi pasi. Ma sperii privind in stanga, spre prapastiile pe fundul carora dorm paduri. Masinile noastre abia se catara prin noroi, prin tunelul de arbori cu crengi salbatice, care ne lovesc prin geamurile deschise. Ce i-o fi impins pe oamenii aia sa-si puna casele atat de departe de lume? 19 kilometri de urcus abrupt pe un drum "comunal" facut abia acum, in 2003. Pana atunci, nici macar un drum de carute nu a fost spre Ursici, niciodata. In sfarsit, iesim la lumina. O colosala ograda cu piscuri. Conuri semete, de stanci, tasnind dintr-un platou aerian, intins, plin de flori. Prima si singura casa de la capatul drumului este scoala. O casuta batrana, din barne innegrite, la umbra odihnitoare a unui bradet. Aceasta casuta este, mi s-a spus, "centrul" satului. Are o poveste lunga si trista, cu niste invatatori care au avut inima de adevarati martiri. Mereu, centrul a fost scoala asta. Cascioara asta si atat. Aici n-au fost niciodata magazin, biserica, birt, camin. Nici macar un tapsan, o bancuta pe care sa se adune cativa batrani, duminica, si sa puna tara la cale. Nimic. Aici oamenii nu se intalnesc intre ei. Decat foarte rar si numai in casele lor. Dar unde sunt casele astea? Unde e, de fapt, satul Ursici? Pe vreo 3 kilometri in jur, pana unde poate ajunge privirea noastra, nu este nimic. Doar cateva fire de drum, taiate prin iarba uda a dealurilor. Urcam pe un asemenea fir, pe-un munte care ni se pare aproape vertical. Deschidem, una dupa alta, porti lungi de lemn, care despart mosii imense. Si, intr-un tarziu, dupa ce chiar incepusem sa credem ca n-o sa mai ajungem nicaieri, zarim primele acoperisuri.

Piscul din ograda

O gospodarie, o cetate de barne. Cetate! Aveam sa observ ca toate gospodariile din Ursici sunt ticluite ca niste adevarate fortarete. Ingramadiri de lemn cenusiu, pe varfuri de munti. Asa se vad. Gospodaria si muntele. Un neam, un munte. Asa s-a trait pe aici. Pentru ca oamenii au vrut sa fie liberi si singuri, doar cu ai lor. Casele, grajdurile, surile, toate stranse una-n alta, intr-un maldar compact, grozovan. Patru-cinci case unite intr-un cerc, cu spatele la lume si ferestrele intoarse spre curtea dinauntru. Voi afla ca pana nu de mult aceste case aveau ferestrele "dinafara" mici cat un cap de om, parca dinadins pentru aparare, ca sa nu-ncapa nici un "atacator" si sa nu poti scoate pe acolo decat o pusca. Asa e si gospodaria Victoriei Toncea, cu geamurile dinspre curte mult mai mari, avand chenarele vopsite in verde. Patru generatii stau in casele acelea. Strabunica Ileana, bunici, copii, nepoti. Ea, Victoria, este bunica. Imi arata, pe rand, casa ei, a "mosilor", a copiilor, strans innodate una de cealalta. "Ia uitata-va-s! Cum is aicea, da` ce greu le-am facut... Cu caii am adus totu` de jos, cu seile, pa carca la cai am pus taglele si le-am urcat in munte. Cu carca le-am adus, ca sa facem case..." Curtea din mijloc e un adevarat miracol. Acesti oameni au in curte... o stanca! Da, o stanca mare si intinsa, cat toata ograda. Nu poti baga in curtea aia un car sau o masina, caci nu e loc. Ionela si Mariana, nepotelele Victoriei, se joaca acolo, pe "cleantul" de piatra. Sunt doi din cei patru elevi ai scolii din vale. Foarte slabute, tunse baieteste, amandoua cu privirea galesa si capetele lasate pe o parte. Copilele n-au vazut niciodata in viata papusi sau desene animate. Stanca aceea e jucaria lor. Un joc ciudat, tacut, in care ele isi baga mainile adanc, prin crapaturile roase ale pietrei, pana ce palmele li se-ntalnesc. Imi dau seama, tarziu, ca stanca aia din ograda este chiar varful intregului munte. Scoaba de piatra alba iesind din trupul lui matahalos, chiar in varf. Daca deschizi poarta din fund a curtii, vezi doar vale, prapastie. La fel, daca te uiti pe geamurile "dinafara" ale caselor. O imagine simpla: doua fetite jucandu-se pe un pisc de munte, inconjurat de cateva case vechi si un gard.

Zile ramase de la daci

Fetitele pleaca iute, nu apuc sa le intreb ceva. Bunica le repede dupa cateva vacute, cam peste trei munti. Doar ca sa traversezi satul, de la primul la ultimul locuitor, iti trebuie patru ore, dar "cu pasul lor", al ursicenilor. De la un vecin la altul, mergi o ora prin cer. Victoria are ochii verde-galbui, ingusti si oteliti, ca de lup. Vanturile inaltimilor i-au inrosit chipul alungit si ager, atent la fiecare fosnet, la fiecare zgomot ce vine de departe. Asa si vorbeste cu mine - cu jumatate de gura. Restul de atentie ii e incordata spre nestiute orizonturi. Se opreste adesea din povestit si trage cu ochiul spre muntii din jur, de parca s-ar simti urmarita, desi acolo nu este nimeni. "S-a pizmasit mult lumea", zice visatoare. "Oameni-s miselosi, isi folosesc puterea numa` inspre treburi rele..." Vorbeste de un "blestem" care vine din jos, dinspre vai. O vrajba care ii va ajunge, in curand, si pe ei. Deja, primele semne se vad: nimeni nu le mai cumpara laptele, il platesc putin, nu-i mai lasa sa vanda prin targuri. Legi viclene se scriu impotriva lor. Se zvoneste ca vor urca niste oameni aici, in munti, care n-o sa-i mai lase sa creasca nici animale. Ursicenii ii asteapta, se tem. Ca pe niste invadatori ii asteapta. "I-adevarat ca n-o sa mai putem creste vacute?", ma intreaba femeia, scrutandu-ma cu ochii ei ingusti, concentrata sa observe daca nu mint cand raspund. Zice mereu ca-i tare greu de trait aici. De sute de ori spune asta. Ca nu mai are puterea sa-si care si azi totul in spate, cu carca, kilometri intregi. De-ar fi macar biserica. "Si iarna, cand se face neaua pana aicea sus, la strapa casii, nu putem cobori cu lunile..." Marturiseste ca abia acum, dupa ani si ani de "trai bun", abia acum se teme. Aici, lupii inca urla pe culmi. Nepoatele ei tot la lumanare invata. Iar jos, la poalele muntilor, lumea si-a iesit din vechea ei randuiala. Da, imi spune bunica Victoria, localnicii inca mai tin si azi acele "sarbatori ramasa de ladaci", Ziua Ursului si a Lupului. Singurii din toate satele din jur care-o tin cu sfintenie. Sunt sarbatori teribil de mari si temute, fiindca-s contra stricaciunilor la animale. Iar pentru multi dintre acesti oameni, vitele sunt ceea ce iubesc cel mai mult pe pamant. In Ursici, au fost babe care stiau "sa urseasca vremea" doar pandind ursul care iesea din barlog. Au trait pana de curand. Se duceau acolo, in codru si il asteptau, ochind curioase gura barlogului. "Sa ducea babele acolo de Stretenie, cam la a doua zi din luna lu` februar", intareste Victoria Toncea. "Urca in munte si sa tupila intr-un bunget langa gaura neagra. Numa` anumite stiau sa vada si "sa citeasca" ursu'. Cand iesea din borta lui, daca-si vedea umbra, ursu' oracaia si imbufna cu gheara-n pamant si se-nturna bombanind in culcus si atuncea baba stia c-o sa mai fie inca patruj' de zile de iarna. Si baba venea in sat si aducea vestea c-o vazut ca ursu' si-o vazut umbra..." Stretenia, prima Zi de Urs, inca se tine si azi. Pe 2 februarie. Oamenii isi aduna ciopoarele de vite si se duc la un parau inghetat din munti. Taie gheata din apa incremenita si freaca lung spinarea animalului cu cioburile stralucitoare, de la solduri si pana la grumaz. Aburi grei ies din coama vacilor, din pulpele lor molcome, inabusite cu gheata. Dar numai facand asa, vara, ele n-o sa "se stretie", adica n-o "sa-si ridice coadele-n sus" si n-o sa fuga razna, prin desisuri indepartate, bezmeticite de-un tainic amor. Doar asa or sa se-ntoarca acasa si o sa ramana in staule cuminti, incremenite ca apa paraului, bocna. Zile cu nume de animal, lasate de la daci. Ziua Lupilor, tot in februarie, luna faurilor de fier, cand "batranii leaga foarfecii de tuns oile cu ata de lana neagra peste taise si nu taie nimeni nimica-nimica saptamana aia, ca-i batut de blestem. Da' dac-o legat fieru', atuncea lupu' cand vine-ntre oi nu poate desfaca gura ca sa se arunce la oaie si s-o ia. Numa' intinde labile asa, ca buiac, da' gura nu poate s-o descleste. Zicea unu' din neamu' meu, unu' Gheorghe Toncea, care-o murit iarna trecuta, c-o vazut lupu' in stana la el in saptamana lu' Toader, cand foarfecii erau legati. O intrat on lup intre ele si sa-nvartea pe acolo, se-arunca in oaie hraparet, da' era si comic, ca numa' le-mpupa asa si pufnea, o pupatura cu botu' pe jumatate si dintii stransi, ca ti-era si mila de el, dobitocu'. Omu' asta l-o vazut, cu ochii lui. O vazut lupu-ntre oi cum sta natang, legat la gura de vraja ciobaneasca!"

Ciocotele din progaden

Ziua Lupului, Ziua Ursului. Astfel se imparte anul acestor munteni uitati in vremuri vechi. Intre doua Zile de Urs si o Zi a Lupului. Sarbatori care, dac-ar fi sa judece drept in adancul inimii lor, conteaza poate mai mult decat un Paste. E vorba de vite. Ei cresc vite. Doar asta stiu sa faca. Asta sunt. Pentru asta se tem. Azi, foarte multi barbati nu vor sa se insoare si mor feciori batrani. Pentru multi, o vita buna pretaluieste mai mult ca o nevasta. De ce sa minta? Acum, pe 2 august, va fi a doua Zi de Urs, si oamenii deja se pregatesc sufleteste. E-o zi in care n-au voie sa faca nimic. Nimic! Un post absolut. Sa nu manance, sa nu bea, nici macar sa atinga o unealta sau lucru care i-ar indemna la vreo actiune. Doar sa stea in case, cu palmele pe genunchi si mintea golita de ganduri. Nici macar sa nu gandeasca c-ar putea face ori planui ceva. "Omu' curat are putere mare. Omu' curat poate invarti lumea. Orisicare om, daca-si pune puterea lui, poate tamadui or diochia, daca vrea..." Asa crede Victoria Toncea. De-aia zice ca oamenii de azi isi irosesc puterile ori le folosesc inspre lucruri strambacioase. Imi arata, in spatele gospodariei, "progadenul" neamului Toncea, cimitirul familiei, sapat acolo, in iarba inflorita. Asa-si ingroapa mortii muntenii acestia - fiecare in ograda lui de pe creste. Pe crucile batranilor se mai vad inca, incolacite, "ciocotele", firul negru de lana al ursitei, incheiat in cei doi ciucuri ai inceputului si sfarsitului. Victoria imi zice ca acele ursitoare care stiau sa faca firul soartei, intocmai dupa lungimea vietii omenesti, inca de la nastere, nu mai traiesc azi. Intr-adevar, prorocirile lor se implineau. Stiau sa calculeze "din ochi" soarta omului. Cum le faceau insa firele alea, nimeni n-ar putea spune astazi. Toti cei din neamul lor nu mai sunt.