Rosia Montana o mascarada demascata de Academia Romana

06.09.2013 14:47
 
Întâi, exploatarea să nu se facă la suprafaţă, cum este proiectat, ci în galerii. Exploatarea la suprafaţă periclitează mediul, periclitează peisajul, periclitează zonele arheologice, periclitează comunitatea care, în mare măsură, urmează să fie afectată şi distrusă chiar, or o exploatare în galerii, aşa cum se practică şi s-a practicat mineritul în România şi în alte ţări, se face în subteran şi nu se vede ce se întâmplă, nu afectează.
 
A doua condiţie s-ar referi la aspectele financiare. În momentul de faţă, se prevede o anumită redevenţă, deci o parte din sumă, sau un procent al investiţiei, al venitului, care este foarte mic, conform prevederilor actuale, să revină statului român. Or se uită următorul lucru: aurul , ca şi orice altă resursă minerală, este proprietatea statului, proprietatea statului român. În practica internaţională, mai ales la petrol, dar şi la minerale – aur, nichel, metale rare, metale obişnuite – se foloseşte aşa-numita metodă a împărţirii producţiei, acordul de împărţire a producţiei.
 
Asta ar însemna că din aurul extras, în cazul de faţă, investitorul, cel care exploatează resursa, primeşte o parte din producţie, care să acopere cheltuielile de investiţie, cheltuielile de operare şi un profit rezonabil, iar restul producţiei aparţine proprietarului de fapt, statului. În cazul unor ţări, această împărţire a producţiei înseamnă până la 80% din producţie revenind statului proprietar. Deci, în cazul aurului, ar însemna ca din aurul extras, partea care ar reveni statului român să intre direct în vistieria naţională, la Banca Naţională. Banca şi statul român nu trebuie să cumpere acest aur, îi aparţine, iar din aurul pe care îl posedă, plăteşte celui care îl exploatează.
 
 
A treia condiţie se referă la tehnologie. A stârnit multă discuţie şi multe emoţii tehnologia bazată pe folosirea cianurilor. E adevărat, în mineritul mondial al aurului, cea mai mare parte a exploatărilor din diverse ţări folosesc cianură. Cianura poate fi controlată, dar există şi alte tehnologii. Ea se foloseşte pentru că este cea mai ieftină, cea mai profitabilă şi atunci sigur, orice firmă încearcă să lucreze cu profitul maxim şi cu cheltuiala minimă.
 
Dar există şi alte tehnologii, iar în ultimul timp a apărut o informaţie pe internet, eu nu vreau să fac reclamă unei firme, dar există o firmă americană care susţine că are o tehnologie nouă, environment friendly, adică prietenoasă mediului, care nu foloseşte cianură, nu foloseşte reactivi toxici, este la fel de eficientă ca şi cianura, din punctul de vedere al tehnologiei, adică al gradului de extracţie, la fel de eficientă din punct de vedere economic şi care ar trebui, cred, studiată înainte de a se lua o decizie finală.
 
Mai există şi alte motive de îngrijorare. Din punct de vedere social, din punctul de vedere al locurilor de muncă. Nimeni nu răspunde la următoarea întrebare: dacă în perioada de construcţie sunt 2000 de locuri de muncă, în perioada de operare, după doi ani, rămân doar 500 de locuri de muncă, ce se întâmplă cu cele 1500 de locuri de muncă, locuri care dispar după perioada de doi ani?
O a doua întrebare, din punct de vedere social: câte locuri de muncă, în perioada de exploatare şi în perioada de construcţie pot fi ocupate cu persoane din zonă, localnici şi câţi specialişti sau tehnicieni, sau muncitori calificaţi trebuie aduşi din afară?
 
Tehnologia minieră se opreşte la poarta unei fabrici unde are loc apoi extracţia, în cazul de faţă, propusă cu cianură, dar extracţia aceasta este un procedeu chimic, e vorba de o industrie chimică, extragerea, tratarea minereului cu cianură, or aici e nevoie de chimişti, e nevoie de tehnicieni calificaţi în acest domeniu şi nu cred că toate locurile de muncă pot fi acoperite cu localnici. Noi nu considerăm că este un proiect de dezvoltare durabilă.
 
După şaptesprezece ani, zona rămâne fără resurse, fără locuri de muncă şi care este perspectiva în urma încheierii întregii operaţiuni? Mai este încă ceva: nu cred că trebuie să epuizăm total rezervele acestea de aur de la Roşia Montană şi în general din Munţii Apuseni. Suntem datori să lăsăm şi generaţiilor viitoare, pentru că rezervele bogăţiei naturale nu sunt o moştenire a trecutului, ci un împrumut de la generaţiile viitoare. Dacă de 2000 de ani s-a scos aur în Munţii Apuseni puţin câte puţin, şi n-a fost chiar puţin, ar trebui ca şi generaţiile viitoare să se poată bucura de o parte din această rezervă şi avere naţională.”
 
Înapoi