Pietrele lui Solomon(BV)-Legenda si adevar

19.01.2014 02:31

Cetatea dacică de la Pietrele lui Solomon

 

web stats
 
 
Pintilie Ştefan-Cristian
ianuarie 2014
 
 
Înscrisă geografic în sud-estul Ardealului, Ţara Bârsei făcea parte din neamul cotensilor, nume dat şi poate fiindcă vieţuiau în cătunele din cotul Carpaţilor.
Zona era dens populată şi putea să se se împotrivească celor nepoftiţi, asigurând şi un întreg sistem de supraveghere a trecătorilor, de semnalizare de pe înălţimi prin fum ziua şi prin foc noaptea, în cazul apropierii duşmanului, dar dispunând şi de luptătorii necesari şi capabili să apere trecătorile, populaţia civilă, centrele sacre şi pământul natal. Asta însemna că în aceste locuri comunităţile erau puternice, fiind conduse de oameni capabili să simtă pericolele şi să ştie cum să le facă faţă.
Pentru a lupta împotriva valurilor de neamuri migratoare, dacii au fost nevoiţi sa construiască fortificaţii şi cetăţi, menite să adauge fortăreţei naturale constituită din catenele Munţilor Carpaţi o mai mare rezistenţă la agresiunile tot mai dese. Unele fortificaţii începuseră a fi construite încă din prima perioadă a epocii fierului. Multe din acestea au fost întărite şi folosite în perioadele următoare.
Pe la anul 200 î. Chr., în Ţara Bârsei, se remarcă formaţiunea politico-militară condusă de Rubobostes, ce se întindea până în părţile Sibiului, pe Târnave. Aceasta ar fi putut avea capitala în cetatea de la Pietrele lui Solomon din Şcheii Braşovului. La est, aceasta se învecina cu formaţiunea politică organizată şi condusă de Oroles, ce pare să-şi fi avut sediul pe Tipia Ormenişului, situată în defileul Oltului la Racoş, unde echipe de arheologi conduse de Florea Costea au dscoperit un important centru cu caracter sacru şi militar.
Istoricul Pompeius Trogus spune că pe vremea lui Rubobostes puterea dacilor a crescut. Când Burebista, „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”, a trecut la crearea statului dac, a inclus şi aceste puternice formaţiuni. Cetăţile dacilor erau în majoritate construite pe vârfuri de munţi. În Ţara Bârsei s-au construit în perioade diferite cetăţi pe mai toate înălţimile importante. Putem enumera: cetatea de la Pietrele lui Solomen, cea de pe dealul Şprenghi, pe dealul Melcilor, Valea Cetăţii, Bunloc, Hărman, Râşnov, Sâmpetru, Feldioara, Prejmer, Rupea, Hălchiu, Satu Nou. O parte din acestea au fost distruse de romani, altele au dăinuit până în Evul Mediu, când cavalerii templieri şi apoi saşii şi-au aşezat cetăţile pe ruinele lor.
În zona bine conturată a Ţării Bârsei sunt mai cunoscute trei cetăţi importante: cea de la Pietrele lui Solomon, Râşnov şi Tipia Ormenişului. Dintre acestea, Cumidava, localizată la Râşnov, este menţionată pe harta lui Ptolemeu. Peste aceasta s-a suprapus parţial cetatea medievală.
Cumidava - o nouă abordare
Pentru a face faţă confruntărilor, dacii au întărit fortificaţiile folosite încă din epoca fierului cum sunt cele de la Racoşul de Jos, în punctul Dealul Vărăriei, de la Roadeş şi Porumbenii Mari.
Comunităţile locale şi-au organizat şi întreţinut structuri administrative şi militare întărite cu fortificaţiile realizate. Importanţa lor strategică era diferită, de la aşezări fortificate de interes local, ce asigurau refugiu unor întregi comunităţi, la aşezări ce asigurau supravegherea unor zone mai întinse şi a căilor de acces spre acestea.
Dacii s-au pregătit pentru confruntările cu romanii întărind fortificaţiile existente, realizând şi alte fortificaţii în zone strategice, cum ar fi: pasul Bran, defileul Oltului la Racoş, trecătoarea Turnu Roşu. Toate aşezările fortificate ofereau posibilitatea opririi unui atac prin efort armat. Erau construite din pământ, lemn, piatră, valuri de pământ cu palisade, ca cele de la Covasna, Tilişca, Bunloc, Pietrele lui Solomon, Crizbav, Jigodin, Racoş-Tipia Ormenişului sau cu turnuri, la Braşov, Breaza, Râşnov-Cetate, Mereşti.
Suprafeţele fortificate sunt diferite: de la 2.500 mp la Crizbav, Zetea, Feldioara, până la cele cu suprafaţa de 2-3 hectare la Racoş-Piatra Detunată, Tilişca. Fortificaţiile cu caracter militar, politic, administrativ şi religios, ca cele de pe Tipia Ormenişului-Racoş, Covasna, Pietrele lui Solomon, ocupau peste 3 hectare. Acestea deţineau garnizoane permanente sau mici detaşamente de militari,cum erau cele de la Pietrele lui Solomon, Breaza, Tilişca, Crizbav, Racu, Zetea, Teliu, Racoş-Piatra Detunată sau cea de la Racoş-Tipia Ormenişului, în care staţionau 250-300 de soldaţi.
Fortificaţii mari, izolate mai funcţionau la Breaza, Buneşti, Teliu, Roadeş, Covasna, Caşin, Jigodin, Odorheiu Secuiesc, Ghindari, Porumbenii Mari, Racu, Zetea Şeica Mică, Tilişca.
Fortificaţiile de la Racu, Mihăileni, Ciceu, Jigodin serveau ca pavăză năvălirilor dinspre est pe Vale şi Pasul Trotuş, între Masivul Curmătura şi Munţii Ciucului. La fel serveau şi împotriva unui atac prin Cheile Bicazului sau prin Pasul Bârgăului spre Podişul Transilvaniei sau dinspre el.
Acelaşi rol îl aveau şi fortificaţiile de la nord de Miercurea Ciuc, în cazul unui atac prin văile Munţilor Ciucului dinspre Valea Uzului.
Cetatea de la Caşin putea opri accesul din Valea Uzului spre cea a pârâului Caşin şi atacurile prin Pasul Oituz, protejate şi de cetatea de la Covasna. Pasul Buzăului şi văile Doftanelor erau supravegheate de cetatea de la Teliu. Cetăţile de la Bunloc, din Braşov şi Râşnov, dar şi cele de la Codlea şi Crizbav, puteau opri împreună incursiunile de pe Valea Prahovei- Timiş, ca şi cele dinspre culoarul Rucăr-Bran.
În Ţara Făgăraşului s-a ridicat cetatea de la Breaza-Făgăraş iar fortificaţiile de la Cuciulata şi Comana de Sus mai puteau întârzia atacurile dinspre Piatra Craiului şi Iezer.
Atacurile dinspre sud, de pe Valea Argeşului, puteau fi întâmpinate de fortificaţiile de la Arpaşu de Sus.
Atacurile dinspre Munţii Lotrului şi Munţii Şureanu şi cele dinspre vest, erau stăvilite de puternica cetate de la Tilişca.
Sigur erau şi alte fortificaţii în defileul carpatic al Oltului şi în Carpaţii de curbură, dar urmele lor încă nu s-au descoperit.
Toate aceste fortificaţii au fost construite pentru a apăra bogăţiile solului şi subsolului, dar şi pentru a înfrânge dorinţa celor ce doreau să şi le însuşească.
 
                                                                                                                                                                                                                    (sursa: Adevărul despre daci)
 
 
Pietrele lui Solomon reprezintă o zonă turistică deosebită a Braşovului, paradisul alpiniştilor, dar şi un loc cu mare încărcătură istorică. Ruinele descoperite aici atestă prezenţa unei vechi cetăţi dacice. De secole, junii braşoveni îşi ţin serbările „La Chetre“, unde fiecare metru de pămînt poartă amintirea strămoşilor. Unii caută acest loc pentru proprietăţile curative. Şi nu în ultimul rînd, Pietrele lui Solomon par să fie sediul unor fenomene inexplicabile, care îi atrag pe oamenii de ştiinţă, dar şi pe pasionaţii de mistere. Mulţi consideră că legenda acestor faimoase stânci e actul de naştere a coroanei cu rădăcini, emblema Braşovului. Din orice unghi le-am privi, Pietrele lui Solomon reprezintă tărâmul din care izvorăsc deopotrivă mituri şi vestigii istorice.

„Poarta de piatră“ a junilor
Nu e braşovean să nu ştie unde sunt vestitele chei numite Pietrele lui Solomon. Abrupturi calcaroase, stâncării, grohotişuri, turnuri, micul pârâu Valea cu Apă care formează mai multe cascade şi un mic defileu. Acesta este locul numit Pietrele lui Solomon, situat pe drumul ce leagă Şcheiul de Poiana Braşov. Documentele confirmă existenţa în apropiere a unui loc numit „La bisericuţă“, sugerând că la Pietrele lui Solomon a fost centrul satului de altădată devenit Şcheiul de azi. Cheile lui Solomon sunt apreciate şi de alpinişti. Indiferent de anotimp, iubitorii verticalelor găsesc aici un excelent loc de escaladă, grupul de stânci avînd trasee de diferite grade de dificultate. Sărbătoarea junilor din prima duminică a lunii mai este puternic legată de acest loc unde tinerii se întrec în aruncarea buzduganului. La serbarea junilor, fiecare grup are masa lui în poieniţa de „La Chetre“. Cândva, între cele două stânci se postau junii ce pretindeau vamă celor ce voiau să petreacă împreună cu ei. Astăzi, vama numită până nu de mult „Poarta de piatră“, a dispărut, dar spectacolul este acelaşi, vechi de sute de ani şi transmis întocmai de la o generaţie la alta.

Cetate din neolitic
Deşi la Pietrele lui Solomon se formează un defileu natural, vechii şcheieni i-au spus locului Cetatea Junilor. Să fi existat aici o cetate? Răspunsul a venit acum exact 100 de ani, când în apropiere, au fost găsite urme ale unei cetăţi. Istoricii spun că fortificaţia avea rol de refugiu pentru populaţia dacă a aşezărilor civile din împrejurimi. Primele săpături le-a făcut cronicarul sas Julius Teutsch, cel care a descoperit urmele cetăţii în anul 1913. 
 
1853 - Pietrele lui Solomon
Geograful Erich Jekelius nota şi el că, în trecut, locului i se spunea Cetatea lui Solomon. Alte lucrări au fost făcute în anii ’50 şi ’80. S-a constatat o continuă locuire a cetăţii pe întreaga durată a neoliticului, epocii bronzului şi a fierului. Cetatea avea vedere directă înspre sud-vestul Tâmpei şi spre dealul Stejeriş - în ambele locuri fiind descoperite vestigii dacice - şi era compusă dintr-o incintă împrejmuită cu ziduri dacice, val de pământ şi palisade, pe care îşi făceau rondul străjile şi pe care se organizau lupte. În incinta fortificaţiei se mai afla şi un turn-locuinţă. S-au descoperit urme de ceramică, atât comună cât şi de lux, precum şi obiecte de fier. Totodată s-a găsit o cisternă săpată în stâncă, pentru apă ori provizii. Arheologii consideră că această cetate a fost distrusă în timpul războaielor daco-romane.
Astăzi, zona care se afla cetatea este de nerecunoscut, pe locul acesteia aflându-se una din mesele junilor iar pe una din laturile turnului găsindu-se câteva trepte de piatră. 

                                        
 

Dar de ce Solomon? Există cel puţin două legende care au dat denumirea acestor stânci, iar fiecare dintre ele are mai multe versiuni. Una spune că un rege ungur numit Solomon ar fi fost alungat de mama sa pentru că şi-a omorât fratele, succesorul de drept la tron. Ea l-a blestemat pe Solomon să moară în clipa când va fi văzut de un om de rând. Solomon s-a refugiat la valahii din Şchei. Deşi a stat ascuns, până la urmă, un şcheian i-a zărit chipul şi i-a anunţat pe localnici. Atunci, blestemul s-a împlinit şi Solomon a murit, iar coroana i-a căzut de pe cap la rădăcina unui copac bătrân. Dar există şi varianta în care acest gest l-a făcut încercând să treacă drept un om de rând şi să scape de urmăritori. De aceea, vechea emblemă a Braşovului este coroana cu 32 de rădăcini, simbolizând cele 32 de sate subordonate Braşovului. Bătrânii de azi spun că Pietrele lui Solomon sunt cei doi munţi peste care un rege ungur a încercat să sară cu calul. A scăpat cu viaţă, dar duşmanii lui au căzut în hău. Înainte de cădere, coroana lui a ajuns la rădăcina unui copac. În altă versiune, care îmbină ambele legende, Solomon a ajuns până la porţile Braşovului fără să fie văzut. Pe un munte, a văzut un cioban care-şi păştea oile. De frică să nu-i vadă chipul, regele a tras brusc frâiele calului. Calul s-a speriat şi, nechezând, a atras privirea ciobanului. Un fulger a lovit stânca pe care se afla regele, despicând-o în două. Hăul l-a înghiţit pe Solomon cu cal cu tot, dar a mai apucat să îşi aşeze coroana la rădăcinile unui copac, considerându-se nedemn să o mai poarte.

Solomon, personaj real
Se pare că legenda conţine şi un sâmbure de adevăr. Cercetătorii au plasat acţiunea în perioada Marii Schisme de la 1054, când creştinismul s-a scindat în cele două biserici: ortodoxă şi catolică. Istoricii aduc drept argument faptul că ungurii, la început, au fost ortodocşi, dar au trecut la catolicism şi probabil acesta este momentul conflictual care a dus la alungarea de pe tron a lui Solomon. Mai mult, chiar a existat un rege Solomon (1063-1074), care în anul 1068 i-a urmărit şi i-a alungat pe pecenegi de la Făgăraş la Chiraleş, judeţul Bistriţa. Învins de bulgari la sud de Dunăre, s-a refugiat la vlahii din Şchei. În orice caz, numele acestui rege a fost uşor de reţinut în memoria colectivă pentru că se suprapunea cu numele biblic al lui Solomon (Înţeleptul). Vechii şcheieni mai obişnuiau să numească Pietrele lui Solomon şi Pietrele Înţeleptului. Tot ei credeau că fantoma regelui ar mai apărea, din când în când, prin locurile care-i poartă numele. Mai mult, bătrânii spun că pe una dintre stânci s-ar mai vedea şi acum urma copitei calului. Mulţi aventurieri au colindat zona stâncilor în căutarea comorii regelui Solomon. Fiindcă o altă legendă spune că, la poalele acelor stânci, regele a ascuns un tezaur. În bătrâni se mai auzise şi că, după ce a murit, şcheienii l-au îngropat pe Solomon în locul în care azi e cimitirul Sfânta Treime de Pe Tocile. Adevărul istoric e greu de stabilit cu exactitate, însă legenda Pietrelor lui Solomon, cu misterele şi farmecul ei, merge mai departe.

Zonă energetică şi poartă spirituală
Zona Pietrele lui Solomon are şi proprietăţi balneocurative. Unii cercetători apreciază că aici există nişte emanaţii magnetice cu efecte terapeutice. Se presupune că, în urma unei anomalii magnetice, provocate de prezenţa oxizilor de fier, s-a creat un magnetodiaflux natural. Bolile cardio-vasculare se pot ameliora datorită atmosferei ionizate negativ. Apa care trece printre Pietrele lui Solomon, chiar şi aerul bogat în oxigen datorită pădurii, completează efectul curativ al zonei. Mai multe investigaţii ar putea conferi stâncilor, pe lângă interesul istoric şi turistic, şi pe cel balneoclimateric. În ceea ce priveşte fenomenele neobişnuite semnalate aici, acestea fac referire la stâlpi şi sfere luminoase, invizibile ochiului, dar surprinse în fotografii. Misterul acestei zone energetice, considerată o poartă spirituală, creşte dacă adăugăm Sfinxul de la Pietrele lui Solomon. „Este o lamă de conglomerat (140 cm înălţime) aflată în pădure, deasupra drumului forestier. Porecla a primit-o de la prof. Călin Turcu“, explică Iuliu Floareş, autorul lucrării „Megaliţi antropomorfi în Carpaţii României“.

Coroana lui Solomon e în Biserica Neagră?

În „Geografia comitatului Braşov“, scrisă la 1901, Ion Dariu a continuat povestea stemei născută din coroana lui Solomon aşezată la rădăcina unui copac: „Un ţăran ducându-se în pădure după lemne, află coroana lui Solomon şi o dete primarului din sat. Iar coroana lui Solomon s-a depus în Biserica Neagră spre păstrare. Emblema oraşului a rămas până azi o tulpină cu mai multe rădăcini şi cu o coroană pe ea. Coroana închipuieşte pe rege, tulpina cetatea, coaja zidurile şi întăriturile dimprejurul ei şi rădăcinile închipuiesc comunele din ţinutul Bîrsei“.

                                                                                                                                                                                                                                            (sursa: Monitorul Expres)




Plecând de la descoperirea peretelui zidit şi enunţarea ipotezei existenţei unui mormânt între cele două grote săpate în stâncă (O nouă abordare a sistemului defensiv), să revenim la obiceiul junilor braşoveni. Se cunoaşte că acestă tradiţie este expresia unui străvechi ritual legat de moartea şi de renaşterea timpului calendaristic, dar şi de iniţiere în rândul feciorilor, el fiind inclus în ciclul „cetelor” (înțelesul termenului de „june” în Transilvania este cel de "tânăr fecior neînsurat".
Legat de obiceiul care se încadrează în cultul soarelui, ca simbol de nemurire pentru daco-geți, în ziua de Rusalii, bărbații, femeile, copiii și tot ce era transportabil plecau de cu seara spre muntele Postăvarul, după ce, în prealabil, vătaful sau alți bărbați de inițiativă, băteau din poartă în poartă, folosindu-se de ciocanul, în formă de șarpe, prezent la fiecare poartă. Pe munte așteptau până dimineața, pentru ca la apariția soarelui, să arunce cu ce aveau la îndemână spre soare, ca nu cumva "vârcolacii" să răpească soarele. 
În cadrul obiceiului de iniţiere, feciorii erau luaţi din sânul familiei şi duşi la Pietrele lui Solomon pentru o perioadă, unde erau supuşi unui antrenament dur (astăzi se mai păstrează aruncarea buzduganului) pentru apărarea cetăţii dacice care exista în Scheii Braşovului.
Însă feciorii dacilor deveneau bărbaţi pentru a apăra o mulţime de cetăţi împrăştiate pe tot teritoriul Daciei, şi nu numai la cetatea de la Pietrele lui Solomon. Probabil că acelaşi obicei (sau unul similar), prin care feciorii erau instruiţi pentru a deveni buni războinici în vederea apărării fiecărei cetate dacică, era practicat în întraga Dacie. Şi la fel, ritualurile specifice cultului soarelui se practicau pe întreg cuprinsul Daciei. 
Şi atunci, de ce spaţiul cuprins între stâncile care se numesc acum "Pietrele lui Solomon" au emanat o spiritualitate aparte încă din vremurile străvechi, astfel încât se consideră că în zonă exista un mare templu iniţiatic de pe vremea lui Zamolxis?
Explicaţia ar putea fi dată de faptul că feciorii (sau cel puţin unii dintre ei) erau duşi la Pietrele lui Solomon pentru a fi iniţiaţi nu în arta războiului, ci în tainele spiritualităţii. Pietrele lui Solomon, în afara faptului că erau parte integrantă ale unei fortificaţii formidabile, vegheau asupra existenţei unui centru care pregătea viitorii preoţi daci, iar mormântul descoperit ar putea avea legătură cu funcţionarea acestui centru spiritual, dar şi cu obiceiurile perpetuate de junii braşoveni.

 

Fișier:PietreleLuiSolomon.jpg
                                                                                                         (sursa: wikipedia, Monitorul Expres)
 

Sfinxul de la Pietrele lui Solomon. Pe vechea scurtătură care ducea pe vremuri la Poiana Braşovului există o zonă numită „La Pietre” sau „La Pietrele lui Solomon”. Aici, stâncile ruiniforme, având surprinzătoare aspecte care aprind imaginaţia şi nasc tot soiul de simulacre, au incitat şi imaginaţia localnicilor şcheeni care au fabulat tot felul de povestiri despre vremuri de mult apuse, despre oameni şi întâmplări mai mult sau mai puţin fantasmagorice -, dar întotdeauna legate de asemuiri în piatră: turnuri, stane, urme de paşi gigantici ori de copite de cai năzdrăvani ce sar de pe un munte pe altul, sfincşi, lei ş.a. Este vorba, în fapt, chiar de un cult al pietrei. Printre cele mai cunoscute simulacre de aici amintim megalitul carpatic Sfinxul de la Pietrele lui Solomon.

sfinxul de la pietrele lui Solomon
 

https://www.lovendal.ro/wp52/din-misterele-muntilor-carpati-partea-2-sfincsii-din-carpati/

 
 

Medicina naturista sau naturala uzeaza de practici terapeutice inspirate de natura, folosind produse si factori naturali, tehnici ancestrale si metode traditionale verificate în timp. Este cunoscut faptul ca initiatii medici daci, practicanti ai doctrinei zalmoxiene foloseau medicina naturista. In vederea reabilitarii istorice este cunoscut faptul ca Zalmoxis (din al carui juramant Hipocrat s-a inspirat) nu trata corpul fara a trata spiritul, aceasta a patra dimensiune aflata permanent in conexiune cu natura. Secolele XVIII si XIX cunosc un mare avânt în aceasta directie, însa forme de practici naturiste pot fi regasite din perioada Scolii lui Hipocrate, un discipol practicant al lui Zalmoxis (400 de ani înainte de Hristos) in Grecia si sec. VI-XIV i.Hr. in Dacia si Egipt . Totul în natura este asezat pe baze rationale, medicului revenindu-i sarcina sa înteleaga aceste legi si sa urmeze calea mediului înconjurator. Boala este un efect iar cauzele sunt cautate în natura: aer, apa, pamânt.

Principiile de vindecare în medicina naturista se bazeaza pe reîntoarcerea la natura – “Vis medicatrix naturae” (puterea vindecatoare a naturii) – în stabilirea dietei, exercitii fizice, miscare, folosirea benefica a factorilor naturali de mediu (aer, apa, soare) microclimat, eliminarea produselor potential daunatoare, abandonarea obiceiurilor nesanatoase, cresterea vitalitatii pacientului, eliminarea factorilor de stres, suplimente nutritive.

Si unde putem valorifica mai bine acest principiu central al medicinei naturiste decât în zona Brasovului recunoscuta pe plan international pentru beneficiile sale naturale, energetice si spirituale. În zona Brasovului se întrunesc si se completeaza reciproc “destinatiile“ traiectoriilor energetice ancestrale si roadele binefacatoare ale naturii. În rezervatia peisagistica Tâmpa au fost consemnate pentru prima data doua specii de plante care traiesc numai în România: Crucea Voinicului (Hepatica transsilvanica) si Obsiga Bârsana (Bromus marcensis). De asemenea pe muntele Tâmpa s-au descoperit aproape 35% din totalul speciilor de fluturi din România. Rezervatiile naturale din muntii Ciucas cuprind “Zona cu Rhodendron de pe Muntele Rosu”, o pajiste imensa care la începutul lunii iunie se coloreaza în rosu datorita miilor de flori rhodendron.

Dar cele mai impresionante sunt efectele curative ale zonei Pietrele lui Solomon unde românii din Schei merg periodic perpetuând un ritual stramosesc “mersul la Chetre”. Acest ritual a fost situat aici datorita proprietatilor balneoclimaterice ale zonei. În urma investigatiilor ce le vor face specialistii în mineralogie, geomorfologie si balneoclimatologie se poate demonstra ca Pietrele lui Solomon au proprietati naturale balneoclimaterice unice in lume. Fenomenul de lithoterapie era utilizat înca din antichitate in aceasta parte a lumii. Tratamentul de magnetodiaflux artificial creaza o stare de echilibru psihic. La Pietrele lui Solomon este foarte posibil ca în urma unei anomalii magnetice, provocate de prezenta oxizilor de fier sau fero-mangan sa se creeze magnetodiaflux natural.

Specialistii cunosc efectul terapeutic în bolile vasculare al atmosferei ionizate negativ deoarece ionul negativ este vasodilatator. Poate ca la Pietrele lui Solomon sa existe posibilitatea unor ionizari negative atmosferice si a unora metalice marcata datorita prezentei în zona a fero-manganului. Apa care trece printre Pietrele lui Solomon daca se constata ca este usor radioactiva, ar pune în evidenta efectul terapeutic în bolile cardio-vasculare. Prezenta în exces a oxigenului datorita padurii, completeaza efectul terapeutic al zonei. În aceste conditii în situatia în care investigatiile noastre se materializeaza, Pietrele lui Solomon, pe lânga interesul istoric, îl vor prezenta si pe cel balneoclimateric, zona care rivalizeaza cu “Bunlocul” din apropierea orasului Sacele.

Sursa:https://www.univsp.ro/institut2.htm

 

Încă acoperit de zăpadă, muntele se desface în două stânci uriaşe, albastre, între care se întinde o poiană luminoasă şi plutitoare. Nu e nevoie de explicaţii ca să ştii ca acolo e vatra, începutul, locul străvechiului Obicei. Stâncile sunt găurite de peşteri cu poveşti fabuloase, păstrate şi în numele vechi ale locurilor din preajmă, pe care oamenii le mai ştiu: "Vara, în locul acesta se petrecea un ritual fără egal, pomenit chiar şi în cronicile germane, un ritual solar ţinut în noaptea Rusaliilor, când întreaga aşezare, cu femei, cu copii, cu bătrani, pornea spre Muntele Postavarul, luând cu ei tot ce se putea transporta din gospodărie. Vataful şi cu "războinicii" lui umblau din poartă în poartă şi băteau cu şerpii de metal până când toţi ai casei ieşeau şi se încolonau cu mic cu mare. Urma un fel de exod straniu, pe coastele muntelui, prin frig, cu cântece şi cu făclii, şi ajungeau acolo sus târziu, spre miezul nopţii. Aşteptau apoi dimineaţa, şi la răsăritul soarelui, mulţimea exploda în chiuituri şi arunca cu tot ce avea la îndemana în soare, pentru a-l proteja de vârcolacii care, conform unei tradiţii, voiau să-l înghită. Vă puteţi imagina scena aceasta, în care o întreagă comunitate, de la şefii militari până la sugari, urca muntele pentru a-şi proteja zeul? Este cultul solar al dacilor, nealterat, neschimbat, neatins, iar cultul acesta îşi avea apogeul primăvara. Iată cum cercul se închide, cum totul se explică, cum şarpele de pe porţile scheienilor îşi găseşte rostul şi explicaţia, cum ritualul junilor devine dintr-o dată de claritatea cristalului, fără nici o taină. Ştiţi, şarpele-lup, stindardul legendar al dacilor, era scobit, şi când vântul pătrundea pe-acolo, şuiera. Dacii credeau că astfel captează suflul vital, venit din univers, care-i va însufleţi în luptă. Ei bine, s-ar putea spune că nu numai şarpele a supravieţuit, nu-i asa?"

                                                                                                                                                                    (sursa: Tezaurul din Scheii Braşovului)
 
 
 
 
Într-un cadru feeric, străjuit de patru stânci crenelate, dacii au trăit şi s-au apărat timp de câteva sute de ani, până ce trupele romane le-au învins rezistenţa. Pentru a-şi asigura securitatea, războinicii daci s-au folosit de cadrul natural, care în aceste locuri a fost un aliat de nădejde. Cele patru stânci încadrau perfect un spaţiu care oferea multe avantaje, printre care şi cel mai important în caz de asediu - apă proaspătă. Şi în plus, stâncile erau poziţionate cum nu se putea mai bine - exact în punctele cardinale. 
Spaţiul este străbătut de apa unui pârâu care coboară veselă printre pietre, din cea mai înaltă zonă (la sud-est) până în cea mai joasă zonă (la nord-vest). 
Pentru a construi o cetate în această zonă nu trebuia decât să închizi şi să fortifici cele trei locuri prin care se putea pătrunde în acest spaţiu favorizat şi dorit a deveni incinta cetăţii.
Astfel, pe latura de nord-est a fost ridicat un val de pământ străpuns pentru a face loc porţii de acces în cetate. Peste acesta a fost construită o palisadă care avea rolul de a permite străjerilor să supravegheze poarta şi să favorizeze apărarea în caz de atac, fiind folosită ca platformă pentru luptă.
Trecerea de la sud-est a fost securizată prin ridicarea unei palisade, iar spaţiul îngust dintre cele două stânci semeţe (de la nord şi vest) a fost blocat prin ridicarea unui zid din bolovani mari şi piatră sfărâmată. În interiorul cetăţii, folosind protecţia oferită de cea mai scundă dintre stănci (cea de la sud), dacii au ridicat un unic turn cu o suprafaţă impresionantă, care avea şi rol de locuinţă, pe lângă cel de a supraveghea latura de sud-vest a cetăţii.
  
Stâncile de la nord şi vest formează un defileu îngust, prin care apa pârâului părăseşte incinta cetăţii. 
  
Apa cristalină capătă avânt parcurgând în diagonală suprafaţa fortificată şi execută un salt spre o terasă aflată cu câţiva metri mai jos, în afara cetăţii. 
  
Stânca de la nord reprezintă o adevărată fortăreaţă, fiind presărată cu grote şi spaţii ideale pentru a oferi adăpost şi protecţie. Sus se află o grotă ce domină latura de nord a cetăţii.
  
Acelaşi lucru se poate spune şi despre stânca de la vest, străjerii având la dispoziţie o mulţime de grote şi cavităţi unde se puteau adăposti de vremea rea sau de săgeţile duşmanilor. Chiar la baza stâncii există două grote: una cu vedere directă spre turnul-locuinţă iar cealaltă protejând îngustul defileu.
   
  
 
 
  
Trecerea îngustă prin defileul format de stăncile de la nord şi vest a fost blocată prin ridicarea unui zid din bolovani mari iar spaţiile dintre ei au fost completate cu piatră spartă. În acest mod a fost creată o barieră impermeabilă şi în acelaşi timp capabilă să preia şi să absoarbă eventualele lovituri aplicate de berbecele posibililor asediatori.
  
 
 
Zidul era supravegheat la interior dintr-un turn îngust a cărui bază s-ar afla îngropată sub o grămadă de bolovani, situată în imediata apropiere a zidului.
Zidul, înalt de 4-6 m, era străpuns la partea inferioară de apele pârâului care iese din cetate. 
  
Resturile zidului se pot observa în exteriorul cetăţii: o mulţime de bolovani de diferite mărimi revărsaţi de la înălţimea celui mai coborât nivel al incintei cetăţii până la terasa existentă în exterior.
În exterior era amenajată o altă linie de fortificaţii formată din cel puţin două turnuri unite între ele prin ziduri din piatră. La baza unuia dintre turnuri se poate observa modul admirabil în care pietrele masive au fost îmbinate ca piese unui puzzle, fără a se folosi mortar.
  
Zidul care unea cele două turnuri are grosimea de 1 m şi este posibil să se prelungească atât în stânga cât şi în dreapta până în peretele celor două stânci care străjuiesc îngustul defileu, formând astfel o primă linie defensivă în calea unui posibil duşman care ar fi atacat cetatea din această direcţie.
  
  
În peretele stâncii amplasat lângă cel de-al doilea turn de apărare se poate observa o porţiune adâncită, probabil ce a mai rămas dintr-o mică incintă săpată în stâncă.
Dar surprizele oferite posibililor asediatori continuă. Nivelul suprafeţei incintei cetăţii coboară constant până la baza acestui zid astfel că în caz de asediu, acest zid se putea securiza şi prin blocarea ieşirii apei izvorului din cetate. Aceasta acumulându-se, inunda o suprafaţă de aproximativ 200 mp înainte de a se revărsa peste zid. În acest mod, eventualii asediatori care treceau de zid deveneau vulnerabili prin scufundarea într-o apă cu o adâncime de câţiva metri.
  
Stânca dinspre sud este cea mai scundă dar nu mai puţin spectaculoasă, oferind toate avantajele unui veritabil turn de apărare. Partea superioară este efectiv crenelată natural, oferind protecţie avansată pe un segment important din drumul care duce spre trecerea dintre stâncile de la sud şi est. 
În plus, lipit de piatra stâncii, a fost ridicat un masiv turn-locuinţă, care supraveghea latura de sud-vest a cetăţii.
  
Între stâncile de la sud şi est există un îngust defileu prin care apa pârâului care traversează incinta cetăţii pătrunde în cetate. 
Această trecere era mult mai îngustă în vremurile existenţei cetăţii; ulterior a fost lărgită prin desprinderea unei bucăţi din stânca dinspre sud, pentru a faciliza circulaţia pe potecă. Trecerea era blocată prin construirea unei palisade din trunchiuri de copaci de dimensiuni mici și medii, aliniate vertical, fără spații între ele. Trunchiurile erau înfipte în pământ și erau întărite cu scânduri spre interiorul şi exteriorul cetăţii. Înălțimea era de peste trei metri iar întăritura din scânduri era curbată spre interiorul cetăţii pentru a incomoda ecaladarea palisadei dinspre exterior. Pentru o mai bună rigidizare scândurile erau încastrate în peretele stâncii dinspre sud iar în partea opusă erau prinse de un zid natural din piatră care se extinde spre trecere, ca o prelungire a stâncii dinspre est. Apa pârâului se strecura pe sub palisadă în interiorul cetăţii.
  
În peretele stâncii dinspre sud se pot observa lăcaşurile în care erau încastrate scândurile, până la o înălţime de peste trei metri.
Locaşurile sunt amplasate pe două rânduri, în perechi, distanţa dintre rânduri menţinându-se constantă şi încadrând perfect grosimea unui trunchi de copac mic sau mijlociu. 
 
Chiar vis-a-vis de porţiunea de stâncă în care sunt practicate locaşurile pentru încastrarea scândurilor există un zid natural de piatră care obturează pătrunderea în incinta cetăţii şi care oferea o bază solidă pentru prinderea celuilalt capăt al palisadei.
  
Chiar şi în situaţia în care asediatorii opreau apa pârâului să mai pătrundă în interiorul cetăţii, cu scopul de a slăbi forţele apărătoare prin însetare, in interiorul cetăţii există două izvoare care asigurau suficientă apă proaspătă şi astfel, posibilitatea organizării unei puternice şi îndelungate defensive. 
  
 
Lângă turnul-cetate există o cisternă săpată în stâncă care putea asigura provizii - foarte probabil grâu. 
Stânca dinspre est este cea mai interesantă. Are o formă piramidală, este la fel de masivă ca cele dispre nord şi vest şi prezintă o mulţime de fortificaţii naturale: grote, adăposturi iar partea din vârf reprezintă un veritabil turn de observaţii. 
  
Partea dinspre interiorul cetăţii se prezintă sub forma unui perete aproape vertical pe care sunt amplasate trei grote.
  
Două dintre acestea nu sunt naturale, fiind săpate chiar la baza stâncii.
Pe partea opusă a stâncii, în exteriorul cetăţii, există o grotă la nivelul solului, dar ca poziţionare, aflată la o înălţime mai mare decât cele două grote săpate în peretele dinspre interiorul cetăţii. Aceasta este amintită în lucrarea Peşteri din România, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976, ca fiind o peşteră de dimensiuni reduse, care nu prezintă importanţă ştiinţifică sau turistică prea mare.  
Însă, la o privire mai atentă, se observă faptul că intrarea în grotă a fost amenajată pentru a trece neobservată.
  
Se poate constata cu uşurinţă faptul că două plăci de piatră, care în timp s-au deplasat, închideau perfect latura vizibilă dinspre zona care duce spre poarta cetăţii.  
  
De asemenea, intrarea a fost prelungită în exterior, atât în stânga cât şi în dreapta, cu pereţi din piatră.
  
Pe o porţiune de aproximativ 6 m de la intrare, grota are o înălţime mică (se pătrunde în ea mergând pe genunchi). 
  
Urmează apoi o porţiune în care grota se lărgeşte şi se înalţă, fiind o zonă în care se poate sta în poziţia ghemuit.
  
  
Grota se continuă cu un spaţiu care se lărgeşte atât în stânga cât şi în dreapta, asigurând condiţii prielnice locuirii.
scurt coridor:
  
stânga:                                                                                           dreapta:
  
Este posibil să fi fost locuită încă din vremuri preistorice, când grota ar fi reprezentat un adăpost bun atunci când afară ar fi fost temperaturi foarte scăzute. Focul făcut în interior ar fi încălzit repede spaţiul destinat adăpostului iar intrarea strâmtă în grotă ar fi păstrat căldura în interior. De altfel, pereţii grotei, în porţiunea superioară, sunt afumaţi pe întreaga lungime a grotei, mai ales în porţiunea destinată locuirii. 
  
Lumina este reflectată în mii de sclipiri de către picăturile de apă prinse de tavanul grotei.
  
Iar în unele locuri, apa a scluptat adevărate dantelării peste aceste urme de funingine.
  
 
 
Să ne întoarcem la cele două grote săpate la baza peretelui stâncii din incinta cetăţii. Analizând modul în care au fost executate, cât şi amplasarea celor două grote putem spune că nu au fost săpate pentru a îndeplini funcţia de silozuri (ar fi avut nivelul în interior mai coborât pentru a asigura o protecţie eficienta a alimentelor - cel mai probabil cereale). Nu au fost săpate nici pentru a fi locuite (abia dacă încap 4-5 persoane în fiecare dintre ele iar spaţiul este insuficient, în condiţiile în care se putea construi o locuinţă în incinta cetăţii, fără a fi necesar efortul de a săpa în stâncă). S-ar putea spune că au fost începute cu un scop dar n-au mai fost finalizate.
  
Şi totuşi, la o privire mai atentă asupra interiorului uneia dintre grote, se observă în partea dreaptă o porţiune de perete care are o culoare mai închisă.  
Este evident că reprezintă o porţiune zidită alcătuită din pietre prinse cu mortar iar după aspect, este o zidărie foarte veche. Zidul închide o cavitate boltită care are o înălţime suficientă pentru a permite accesul persoanelor în poziţia ghemuit. Şi din nou ne punem întrebarea cine ar fi avut interesul să zidească o porţiune din interiorul unei grote săpată în stâncă? Dacă se dorea blocarea accesului în grotă, s-ar fi zidit intrarea. Sau altfel, ce rost ar fi avut să fie săpată o grotă în peretele stâncii pentru ca, mai apoi, să se zidească o porţiune din această grotă? 
  
 
  
Se pot lansa două teorii privind funcţionalitatea grotelor de la baza stâncii.
 
Prima teorie este şi cea mai posibilă. Săpând puţin în partea dreaptă şi cea stângă a porţiunii zidite, se constată că marginile boltite coboară, apoi îşi modifică direcţia, astfel încât porţiunea zidită capătă o formă ovală.
  
  
  
Nu este indicat a folosi această formă pentru pătrunderea într-un spaţiu des utilizat. În acest caz intrarea, boltită la partea superioară, ar fi fost mai coborâtă la partea inferioară pentru a se evita pătrunderea incomodă şi greoaie în spaţiul de dincolo de ea. Dar în situaţia în care nu ar fi fost des folosită, această formă este chiar potrivită, mai ales dacă se doreşte ulterior blocarea prin zidire a accesului în spaţiul în care se pătrunde prin această intrare. Iar un asemenea spaţiu, în care se pătrunde o singură dată, poate fi reprezentat de un mormânt. 
După aspectul mortarului folosit pentru îmbinarea pietrelor, acesta are compoziţia clasică a mortarului dacic: var, nisip, lut, paie şi apă. Se poate observa că a fost adăugată şi o importantă cantitate de rocă sedimentară sfărâmată, obţinută din săparea peretelui de stâncă. Cert este că şi acum, după mai bine de 2000 de ani, acesta rezistă uimitor de bine, având duritatea pietrei.
Această intrare zidită ar reprezenta indiciul existenţei mormântului unui prinţ dac şi care poate data din vremea lui Burebista sau chiar anterior. Şi, de ce nu, poate reprezintă chiar mormântul conducătorului dac Rubobostes, a cărui formaţiune politico-militară se întindea până în apropierea Sibiului şi a cărui capitală se presupune că era în cetatea de la Pitrele lui Solomon.
Dar este şi mai probabil ca mormântul să aparţină unei căpetenii spirituale, un mare preot dac. Astfel s-ar explica puterea spirituală pentru care era cunoscut încă din vremea dacilor acest loc magic situat "între Chetre", cunoscute astăzi ca fiind Pietrele lui Solomon. Locul de înmormântare ar fi devenit loc de venerare iar în porţiunea de grotă rămasă nezidită se puteau depune ofrande. Pentru a face faţă afluxului mare de pelerini care ar fi venit la mormânt pentru a venera spiritul marelui om, a fost săpată în dreapta grotei o a doua grotă care, după ce pătrunde un metru în stâncă, este deviată spre stânga, spre locul mormântului. Pe acel perete din interiorul grotei se puteau depune, de asemenea, ofrande.
Astfel, mormântul este încadrat de cele două grote săpate în stâncă, iar grotele reprezintă locul destinat depunerii orandelor, în scopul venerării memoriei persoanei înmormântate.
 
A doua teorie, chiar dacă este mai fantezistă, merită sugerată, în ciuda efortului depus pentru a fotografia interiorul grotei locuite.
Se pleacă de la ipoteza că există o legătură între grotele săpate la baza stâncii în incinta cetăţii şi grota aflată la nivelul solului, pe partea opusă a stâncii, în exteriorul cetăţii.
Legătura ar fi fost un tunel. 
Meşterii daci au cercetat porţiunea naturală de grotă aflată în exteriorul cetăţii şi au constatat faptul că aceasta pătrunde adânc în interiorul stâncii. Au intuit că, în situaţia în care acest coridor natural ar fi fost continuat prin săparea unui tunel orientat spre baza stâncii, s-ar realiza străpungerea acestei stânci. 
  
Pentru a avea siguranţa că, după străpungerea stâncii, ieşirea se va face chiar la baza stâncii în interiorul incintei cetăţii, în paralel cu echipa care lucra la săparea tunelului de sus în jos, o altă echipă a început săparea tunelului de jos în sus, urmând ca cele două echipe să se întâlnească undeva, în inima stâncii. La început a fost săpată grota aflată la un nivel mai coborât, care asigura un bun acces, aceasta fiind amplasată la nivelul platoului superior din incinta cetăţii. Orientându-se după zgomotul produs de uneltele muncitorilor care săpau mai sus, dincolo de stâncă, au săpat ascendent apoi, cu scopul de a se întâlni cu cealaltă echipă, au cotit spre stânga. Totuşi, s-a produs o eroare: începutul capătului de tunel ascendent era prea jos. În aceste condiţii exista riscul ca cele două echipe să nu se întâlnească şi, ocolindu-se, să se producă perforarea stâncii la o înălţime prea mare, ceea ce ar fi însemnat un acces incomod în tunel. 
Pe acelaşi perete al stâncii, deasupra celor două grote săpate, există o a treia grotă care, după poziţia pe care o are, ar putea reprezenta o străpungere eşuată a stâncii. Această ieşire din tunel s-ar fi aflat la o înălţime prea mare pentru a putea fi folosită în mod eficient. 
  
În această situaţie s-ar fi luat hotărârea începerii săpării tunelului de la baza stâncii în sus, cu scopul de a corecta traiectoria tunelului şi astfel, de a avea certitudinea că tunelul va fi funcţional.
O a doua grotă s-a săpat pornind dintr-o poziţie care asigura un acces mai incomod dar aflată la un nivel mai ridicat faţă de prima. După ce pătrunde cam patru metri în peretele stâncii, zgomotele produse de cioplitorii care perforau porţiunea de tunel descendent au indicat echipei care săpa la baza stâncii să execute o deviere spre dreapta care, probabil, s-a continuat cu o porţiune ascendentă până la locul în care cele două porţiuni de tunel s-au întâlnit. 
  
Dar, probabil, tunelul funcţiona invers: grota aflată în incinta cetăţii era intrarea în tunel iar coridorul aflat pe partea cealaltă a stâncii era ieşirea camuflată pentru a asigura părăsirea tunelului în condiţii de securitate.
Tunelul ar fi avut o funcţionalitate tactică, putând asigura deplasarea trupelor în exteriorul cetăţii şi efectuarea unui atac surpriză asupra armatei duşmane care ar fi atacat poarta cetăţii sau pentru a susţine apărarea palisadei de pe latura de sud-est a cetăţii.
De asemenea, tunelul ar fi reprezentat o cale de a părăsi cetatea în condiţii de siguranţă în cazul în care prăbuşirea apărării ar fi devenit iminentă. Datorită faptului că tunelul este ascendent, intrarea în tunel situându-se mai jos decât ieşirea, se asigura astfel o ventilaţie naturală. Deplasarea prin tunel, în porţiunea ascendentă, putea fi uşurată prin săparea unor trepte şi pentru vizibilitate se puteau folosi torţe.
Lungimea tunelului ar fi de aproximativ 50-60 m iar diferenţa de nivel între intrare şi ieşire este de cca. 30 m.
Intrarea în tunel a fost zidită, probabil după căderea cetăţilor din Munţii Orăştiei şi apropierea trupelor romane, ca măsură de siguranţă, pentru a împiedica pătrunderea trupelor duşmane în interiorul cetăţii ca urmare a unei trădări. Este posibil ca apărătorii cetăţii să fi luat hotărârea de a rezista asediatorilor până la capăt şi s-a considerat că părăsirea fortificaţiei prin intermediul tunelului nu mai avea nici un rost. În timp, porţiunea de tunel săpat, neavând structuri de consolidare la interior, s-a prăbuşit datorită cutremurelor, rămănând accesibilă numai porţiunea destinată ieşirii din tunel.
Este doar o frumoasă ipoteză. 
Însă este cât se poate de adevărat faptul că intrarea zidită ascunde o bună parte din adevăr.
  
Pe latura de nord-est se află cel mai mare spaţiu dintre două stânci consecutive, cetatea fiind cel mai expusă unui atac iniţiat din această direcţie.
Din acest motiv s-a ridicat un val de pământ peste care s-a construit o palisadă din lemn cu platformă pentru lupte. Tot pe această latură se afla şi poarta cetăţii şi este de presupus că palisada era puternic fortificată cu structuri din lemn - posibil turnuri.
  
 
  
 
Sursa:https://sites.google.com/site/pietreleluisolomon/home/istoric

 

Înapoi