Pelasgii (2)
In nordul Dunarii de jos, terminul de tatar are o vechime foarte departata.
Istoricul grecesc Herodor ne spune ca Hercule a invatat arta de a trage cu arcul de la un scyt cu numele Teutarus. Acest pastoriu, din nordul Dunarii de jos era, asadar, din genul vechilor titani.
In teogoniile grecesti, Saturn mai are si epitetul de Tartaros, adica Tatal sau tatan. La egipteni insa, Saturn era numit ceva mai corect, Tatuten, si era evocat in urmatorii termeni: „parintele parintilor, mare de la prima data” etc.
In fine, Apollo, zeul Soarelui, care mai avea si epitetul de titan, era adorat in unele parti ale Romei sub numele de Tortor, dupa cum ne spune Suteniu.
Din punct de vedere etnic, titanii apartineau la familia rasei pelasge. In genealogia popoarelor preistorice, Titan, protoparintele titanilor, figureaza ca un nepot al regelui pelasg.
(Dacia Preistorica, Nicolae Densusianu, edit. Obiectiv Craiova, Eugen Delcea)
Alte notite istorice despre limba cea veche a pelasgilor le avem de la Herodot.
„De ce limba s-au folosit pelasgii”, scrie dansul, „eu cu siguranta nu pot sa afirm; dar daca ne este permis sa facem o concluziune dupa pelasgii ce mai exista si astazi in orasul Crestonia deasupra tursenilor (in partea orientala a Macedoniei, langa mare) si cari locuiau odata in regiunea numita astazi Thessaliotis … de asemenea, daca vom avea in vederea limba pelasgilor, cari au intemeiat orasele Placvia si Scylace din Hellespont si care locuise mai inainte laolalta cu athenienii, atunci vom putea face concluziunea ca pelasgii s-au folosit de o limba barbara … In ce priveste insa neamul hellenilor, acestia inca de la inceputurile lor s-au folosit intotdeauna de aceeasi limba, insa diferita de a neamului pelasg … Pelasgii insisi erau un popor de neam barbar”
Herodot vorbeste aici dupa cum vedem, numai de pelasgii care locuise odata pe teritoriul Elladei si de coloniile acestor pelasgi, stabilite pe tarmurii Marii Egee.
Rezulta, asadar, din notitele ce le aflam la Homer si la Herodot, ca limba barbara, ce o vorbeau pelasgii de pe teritoriul Elladei, era o limba externa.
Masa cea mai mare a natiunii barbarilor o formau populatiunile pelasge din nordul frontierelor grecesti, cu deosebire insa cele din nordul Istrului de jos si al Marii Negre.
Aceeasi numire etnica si geografica o adoptase si romanii.
In primele timpuri ale Imperiului Roman se intelegea sub numele de Barbaria, Barbaricum, Barbaricum solum si terra Brabarourum, teritoriul cel vast al Europei din nordul Istrului pana la Ocean si pana la frontierele Asiei.
Traian, scrie Sextus Rufus, a cucerit Dacia, care era situata pe pamantul barbariei si a prefacut-o in provincie.
Intreg pamantul cel vast al Scytiei, cuprins intre Dunarea de jos si Lacul Meotic, se numea, dupa Isodor, terra barbarica.
Partile de rasarit ale Mesiei sunt numite la Ovidiu barbariae loca si barbaria terra. La Ammian, toate tarile din nordul Panonniei figureaza sub numele de Barbarorum terrae, Barbaricum si Barbaria.
Inceputurile Poporului Pelasg
1. Vechimea rasei pelasge
Inca inainte de emigratiunea grecilor, celtilor si a germanilor din tinuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupata de o rasa de oameni veniti din Asia, pe cari autorii grecesti ii numeau, in general, pelasgi si turseni ( N. edit: Nicolae Densusianu ramane tributar opiniei generale, specifica vremii si inca enuntata si in sec XXI, influientata de Vechiul Testament iudaic, ca Omenirea ar fi aparut in Orientul Apropiat. Cu toate acestea, pe tot parcursul lucrarii, Nicolae Densusianu dovedeste ca Romnaia actuala (Dacia) a fost centrul de difuzare a civilizatiei umane…)
Acesti pelasgi formase, in timpurile anteelene, cel mai intins, mai puternic si mai remarcabil popor, o natiune, care din punct de vedere moral si material, a schimbat fata Europei arhaice.
Pelasgii ne apar in fruntea tuturor traditiunilor istorice, nu numai in Elada si in Italia, dar si in regiunile din nordul Dunarii si ale Marii Negre, in Asia Mica, in Asyria si in Egipet. Ei reprezinta tipul originar al popoarelor asa numite arice, care a introdus in Europa cele dintai beneficii ale civilizatiunii.
Urmele extensiunii lor etnografice, precum si alte activitatii lor industriale, le mai aflam si astazi pe cele trei continente ale lumii vechi; incepand din muntii Norvegiei pana in pustiurile Saharei, de la izvoarele raurilor Araxe si Oxus pana la oceanul Atlantic.
Insa, istoria lor politica si istoria civilizatiunii lor sunt acoperite de intunericul vechimii.
Putinele date, ce ne-au ramas asupra pelasgilor, ne infatiseaza pe acest mare si admirabil popor numai in ultimul period al istoriei sale, atunci cand independenta sa politica era distrusa aproape peste tot locul si cand numele sau incepe sa dispara. Din nefericire, insa, chiar si aceste putine date, fragmentare, ce ne-a ramas despre pelasgi, ne sunt transmise de cei cari i-au cucerit, i-au distrus, i-au persecutat, i-au imprastiat si, in urma, i-au calumniat. Astfel ca istoria epocei lor de inflorire, de putere si de extensiune teritoriala in Europa, Asia si Africa, istoria imperiilor si institutiunilor sale, a artelor si industriei lor, a ramas inmormantata. Cu deosebire, istoria politica a pelasgilor meridionali se incheie cu caderea Troiei. De aici, incolo tot ce mai aflam despre acesti pelasgi din jurul Marii Egee sunt numai simple amintiri de resturi mici si imprastiate, silite de inamici lor sa emigreze din o tara in alta, spre a-si cauta o noua patrie.
Pentru poporul grecesc, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe Pamant. Rasa lor li se parea atat de arhaica, atat de superioara in conceptiuni, puternica in vointa si in fapte, atat de nobila in moravuri incat traditiunile si poemele grecesti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de „divini”, dioi, adeca oameni cu calitati supranaturale, asemenea zeilor, un nume, ce ei intru adevar l-au meritat prin darurile lor fizice si morale. Grecii isi perduse de mult traditiunea, cand, cum, si de unde au venit ei in tinuturile Eladei; insa, ei aveau o traditiune ca inainte de dansii, a domnit peste pamantul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlastiniile, a scurs lacurile, a dat cursuri noi raurilor, a taiat muntii, a impreunat marile, a arat sesurile, a intemeiat orase, sate si cetati, a avut o religiune inaltatoare, a ridicat altare si temple zeilor si ca acestia au fost pelasgii.
Dupa vechile traditiuni grecesti, pelagii locuise in partile Greciei inca inainte de cele doua diluvii legendare ce se varsase peste Attica, Beotia si Tessalia, unul in timpul regelui Ogyges si altul in timpurile lui Deucalion. Ei domnise asadar peste continentul grecesc inca inainte de timpurile lui Noe.
Un ram al poporului pelasg, arcazii, ce locuiau pe culmile si vaile din centrul Peloponesului, aveau traditiunea ca dansii au fost pe pamant inca inainte de ce Luna ar fi aparut pe ceriu. Cu privire la aceasta importanta traditiune, scoliastul lui Apolloniu Rhodiu se exprima astfel: „Se pare ca arcazii au existat inca inainte de Luna, dupa cum scrie Eudoxus in scrierea sa Periodos. Iar Theodor scrie ca Luna a aparut pe ceriu cu putin inainte de razboiul lui Hercule cu Gigantii. Tot astfel ne spun Aristo din Chios si Dionysiu din Chalcida in cartile lor despre Origini”.
In fine Ephor, unul dintre scrutatorii cei mai diligenti ai antichitatii si istoric iubitoriu de adevar, care traise in seculul al V-lea i.e.n. scrie: Traditiunea ne spune ca pelasgii au fost cei mai stravechi cari au domnit peste Grecia.