Misterul Tezaurului de la Pietrosa
27.01.2016 18:00
Tezaurul de la Pietroasa a fost considerat, vreme de aproape un secol, ca fiind cea mai preţioasă comoară a antichităţii, lăsată moştenire omenirii. A fascinat o lume întreagă, de la savanţi şi cunoscuţi colecţionari de artă, oameni simpli sau amatori de senzaţional, care s-au lăsat cuceriţi de misterul ei.
Tezaurul de la Pietroasa, numit de cei care l-au descoperit ”Cloşca cu puii de aur”, datorită fibulelor în formă de pasăre, a fost scos la lumina zilei în anul 1837 de către doi pietrari, Ion Lemnaru şi Stan Avram, socru şi ginere, în timp ce scoteau blocuri de calcar dintr-o carieră din zona cunoscută ca Via Ardelenilor, aflată la 400 metri vest de biserica din Ochiu Boului, Pietroasa Mică.
Erau doi dintre numeroşii pietrari de la poalele Istriţei. Aici, arheologii au făcut descoperiri care dovedesc că localnicii s-au ocupat cu cioplitul pietrei de câteva mii de ani, din neo-eneolitic, apoi perioada ocupaţiei romane şi până în zilele noastre. Chiar toponimul Pietroasele demonstrează rolul important pe care piatra l-a avut în viaţa comunităţii.
Povestea descoperirii tezaurului a fost transmisă de la o generaţie la alta, fiind parcă un imbold pentru pietrarii de azi şi de odinioară de a scormoni în măruntaiele muntelui cu gândul că a mai rămas ceva de găsit de pe urma strămoşilor Ion Lemnaru şi Stan Avram.
Unul dintre cioplitorii din Pietroasa Mică, moş Ion Moacă, locuieşte aproape de locul în care a fost descoperit cel mai preţios tezaur al României. „La 400 de metri de la mine, sus, în deal, este punctul Cloşca cu Puii. Stan Avram şi Ion Lemnaru, pietrari ca şi mine, au săpat o carieră şi, în timpul când a dat de piatră, acolo s-a desfăcut o încăpere, de fier. Au deschis clapa de la acea gheretă mică care era acolo, blestemată, şi a ieşit o formă de om. Necuratul era. Le-a spus pietrarilor să-i dea un suflet şi pe timpurile alea ei un numit un lucrător care s-a urnit în pământ, fiindcă a fost blestemat, şi abia după aia au găsit tezaurul”, este, pe scurt, legenda pe care Ion Moacă a preluat-o din bătrâni.
În anul 1979, satenii din Pietroasa au ridicat pe locul unde a fost descoperită Cloşca cu puii de aur un monument simplu, pe care a fost dăltuit următorul mesaj: “În acest loc în 1837 a fost descoperit Tezaurul «Closca cu puii de aur» de la Pietroasa de doi pietrari: Ion Lemnaru şi Stan Avram. Tezaurul este compus din 22 de piese şi cantareste 19 kilograme“.
Potrivit istoricilor, antreprenorul albanez Anastase Tarba Verusi, poreclit Arnăutul, i-a angajat pe cei doi meşteri pietrari, Ion Lemnaru si Stan Avram, socru şi ginere, să extragă piatra de la poalele masivului Istriţa, pentru a o folosi la ridicarea zidului Episcopiei Buzăului.
În aceeaşi perioadă, albanezului i-a fost încredinţată construirea podului de la Câlnău, care fusese rupt de o viitură, astfel că a mărit volumul extracţiei de piatră. În urma ridicării unor blocuri de calcar, Ion Lemnaru şi Stan Avram au descoperit piesele tezaurului, într-o scobitură.
Cei doi pietrari au depozitat în podurile caselor piesele tezaurulrui iar după câteva luni au decis să le vândă chiar antreprenorului care îi angajase să scoată piatră, Anastase Verusi, pentru echivalentul în bani al unei perechi de boi.
Speriat de mărimea obiectelor de aur, Verusi a tăiat cu toporul în patru tava de aproape 8 kilograme de aur masiv şi a încercat să obţină bani din vânzarea acestora
Ulterior, acesta a început să fie şantajat de un arendaş al moşiei Pietroasele, pe nume Gheorghe Frunză Verde. I-a cerut o parte din comoară, i s-a dat, dar nu a fost mulţumit cu cât a primit, aşa că, până la urmă, s-a dus la Episcopia Buzăului şi l-a turnat pe Verusi autorităţilor.
Domnitorul de atunci, Alexandru Ghica Vodă, i-a poruncit fratelui său, Banul Mihalache Ghica, să se ocupe de găsirea comorii şi de aducerea ei la Bucureşti.
Principalii suspecţi au fost imediat ridicaţi pentru anchetare, vecinii şi rudele au fost luaţi la întrebări, iar copiii au fost urecheaţi să spună tot ce ştiu şi să caute tot ce ascunseseră în joacă prin curţile caselor. Tot ce s-a găsit a fost pus sub sigiliu şi trimis în Capitală.
Au fost arestaţi şi cei doi pietrari care au găsit comoara, Verusi, plus un anume Baciu, care ţinuse o vreme comoara ascunsă, fiind atunci arestaţi şi cei doi fii ai lui Baciu.
Tezaurul a adus numai necazuri celor care au avut de-a face cu el. Se crede că numai Verusi a scăpat, prin mituirea autorităţilor, cu o parte din aurul pe care nu l-a declarat.
În septembrie 1839, când Ghica Vodă întărea hotărârea Înaltului Divan, Ion Lemnaru şi socrul său, Stan Avram, erau deja morţi, victime ale durelor tratamente de detenţie de la Agia, de sub Mitropolie, fiind "condamnaţi la bătae cu câte 30 de toiege fieşcare şi la închisoare de un an".
Un complice al lui Verusi, postelnicul Dumitrache, a dispărut în urma unui incendiu care i-a mistuit casa, Nicolae Baciu, cel care ajutase la ascunderea comorii, a murit şi el de tuberculoză, în închisoare, în 1840.
„Cloşca cu puii de aur” a ajuns la muzeu abia în 1842, când s-a încheiat domnia lui Ghica Vodă, iar ministrul de interne Mihalache a fost obligat să deschidă seiful şi să predea comoara, pentru care făcuse o adevărată pasiune.
După lungi şi numeroase peripeţii, soldate chiar cu moartea celor doi pietrari şi distrugerea ori dispariţia unui număr de piese, Tezaurul a fost recuperat şi a intrat în posesia statului român. Se pare că, iniţial, tezaurul era compus din 22 de piese însă astăzi sunt cunoscute publicului doar 12 obiecte.
Până la găsirea mormântului lui Tutankamon, "Cloşca cu pui de aur" a fost cel mai important tezaur al lumii, exponat care a circulat prin cele mai faimoase muzee europene, la începutul secolului XX.
A ajuns în 1867 la Expoziţia Universală de la Paris, 1868, la Muzeul “Senth Kensingthon” din Londra, iar în 1872, la Expoziţia Internaţională de la Viena. Zilnic se formau cozi lungi, în jurul vitrinei cu tezaurul sosit din Ţara Românească, iar presa vremii relata despre frumuseţea şi poveştile din jurul comorii.
Ulterior, a intrat în circuitul ştiinţific şi în atenţia specialiştilor, Alexandru Odobescu dedicându-i lucrarea “Le trésor de Petrossa”, în trei volume. Primul a apărut în anul 1889, iar ultimele două, după tragica moarte a cercetătorului, în 1896 şi respectiv 1900.
Alexandru Odobescu a datat tezaurul în sec. IV d. Hr. atribuindu-l regelui vizigot Athanaric, de numele căruia se leagă în 372 martiriul misionarului creştin Sava, cunoscut şi sub denumirea de Sava Gotul. La această teză, propusă în 1866, au aderat şi alţi cercetători precum Bock, Linas si Lasteyrie. Astfel, se crede că piesele ce compun Tezaurul de la Pietroasa au fost îngropate undeva între anii 376, anul invaziei hunilor la nordul Dunării şi 380, anul retragerii lui Athanaric în Imperiul Roman.
Cei care afirmau provenienţa germanică, argumentau cu faptul că pe “patera”, una dintre piesele tezaurului, se află reprezentate o serie de zeităţi sincretice care aparţin neamurilor germanice, dar înrudite cu lumea clasic greco-romană.
Despre provenienţa pieselor, Odobescu susţinea că ele au fost realizate de meşteri ai populaţiei barbare, care avea legături cu civilizaţia greco-latină.
Potrivit altor specialişti, ele ar fi de provenienţă orientală, prelucrate în atelierele romane din Antiochia sau în zona Constantinopolului. Ar fi fost, de fapt, un dar al lui Iulian Apostatul (331 – 363) făcut lui Athanaric, gest care avea o largă răspândire în lumea romană, mai ales începând cu sec. I d. Hr. ”În timpul domniei împăratului Iulian Apostatul, goţii au declanşat o prigoană contra creştinilor, iar efortul lor a fost răsplătit cu aur. Sute de creştini din Dacia romană au murit pentru credinţa lor”, a susţinut scriitorul D.I. Delapetra.
Gheorghe V. Cârlan, autorul lucrării “Tezaurul de la Pietroasa şi prinţesa Khnumet”, a lansat o altă ipoteză, contrară celor anterioare. Conform acesteia, tezaurul a aparţinut traco-romanilor. Acesta vorbeşte despre prinţesa egipteană Khnumet, fiică a faraonului Amenemhet al II-lea (1914-1876 i.Hr.) care avea un logodnic în Carpaţi şi de la care a primit în dar mai multe bijuterii din aur.
Profesorul Cârlan compară cele două coşuleţe ale Tezaurului de la Pietroasa, octogon şi dodecagon, cu bijuteriile prinţesei şi vede mari asemănări, de unde trage concluzia că bijuteriile prinţesei provin din zona carpatică. În susţinerea ipotezei, citează cartea lui H.W. Muller, “Comorile faraonilor”.
Tezaurul avea să producă în jurul său o serie de evenimente, conturând o istorie cu toate ingredientele unei misterioase legende, despre morţi suspecte, vieţi ruinate, jafuri şi incendii.
Ironia a făcut ca tocmai descoperitorii tezaurului, cei care habar nu aveau de valoarea descoperirii, să aibă de suferit până la moarte tot felul de torturi. Nicolae Baciu, complicele celor doi în ascunderea "comorii", murise şi el, de tuberculoză, iar mai mulţi ţărani din satul Pietroasele, care au avut legături cu deţinătorii pieselor din aur, au fost duşi în lanţuri la Bucureşti pentru anchetă. Până şi podul care trebuia reparat cu banii cheltuiţi de antreprenorul Verusi s-a prăbuşit cu totul în 1841.
Însuşi Alexandru Odobescu a suferit de pe urma tezaurului, pentru care făcuse o pasiune. Mai întâi, imaginea sa a fost şifonată de articole scrise de invidiosul Cezar Bolliac în “Trompeta Carpaţilor”, acesta lansând zvonul că Odobescu vânduse tezaurul după expoziţia universală de la Paris, din 1867. Acuzaţiile s-au dovedit nefondate, după un pelerinaj la Kensington Museum din Londra, timp de şase luni, apoi la Viena, tezaurul s-a întors la Muzeul din Bucureşti.
Mai mult, scriitorul Corneliu" Ştefan a lansat ipoteza, în cartea “Tezaurul de la Pietroasa – impactul cultural-istoric”, cum că Alexandru Odobescu s-ar fi sinucis în 1895 nu din dragoste, ci pentru că aurul tezaurului ar fi avut şi asupra lui o influenţă negativă.
Despre blestemele care au însoţit ”Cloşca cu puii de aur” a scris multe rânduri profesorul Marcel Ciucă, în lucrarea "Tezaurul de la Pietroasa".
Acesta scrie că, după succesul fulminant de la Expoziţia Universală din 1867, de la Paris, guvernul francez a insistat pe lângă cel român să primească acceptul de a prezenta din nou "Cloşca cu puii de aur", la Expoziţi Universală jubiliare, de la 1900. Românii au acceptat iar Tezaurul de la Pietroasa a ajuns la loc de cinste, la Luvru. În cele şase luni cât a stat expusă, s-au înregistrat nu mai puţin de 30 de incendii în jurul aripii muzeului în care se afla Cloşca de aur! După plecarea tezaurului din Paris, academicianul francez Edmond Pottier, şeful secţiei de Conservare a Muzeului Luvru, răsufla uşurat: "Am scăpat, Doamne, de piaza cea rea!".
În noaptea de 19 spre 20 decembrie 1875, pe un viscol puternic, fiul unui preot din Titu, Grigore Pantazescu, exclus din seminar pentru că iubea mai mult gimnastica, a făcut un număr de circ şi a furat tezaurul din sala Muzeului Naţional de Antichităţi, adăpostit în clădirea Universităţii. Aruncase în zapadă colanul şi o bucată din taler pentru ca “îl jenau la mers”. A stat în puşcărie şase ani iar cu câteva zile înainte de liberare a murit în mod misterios. Oficial, a fost împuşcat în timp ce voia să evadeze.
Anul 1917 a fost un alt moment din istoria zbuciumată a tezaurului. Atunci, împreună cu întreg tezaurul României, Cloşca cu puii de aur a fost trimisă la Moscova. De acolo s-a întors abia în 1956, când Uniunea Sovietică a restituit României tezaurul artistic trimis în timpul Primului Război Mondial.
Tezaurul de la Pietroasa are în prezent 12 piese, cu o greutate totală de 19,820 kilograme de aur
Piesele care îl compun sunt: o fibulă mare în formă de vultur, care poartă pe piept marele caboson oval, mărginit simetric în cruce de patru cabosoane mici şi rotunde; o fibulă mică; două fibule mijlocii; o tavă; o cană-oenoche; o pateră; două coşuleţe poligonale; un colan cu inscripţie; un colan simplu; un colan cu balama. D
in 1971, tezaurul se găseşte la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. O copie a tezaurului se poate admira la Muzeul Judeţean de Istorie Buzău, iar o alta la Staţiunea vinicolă Pietroasele.
Sursa:https://adevarul.ro/locale/buzau/