14.08.2013 23:23

Măgurile /gorgani/movilele/tumuli/– martori de istorie milenară

 

Un toponim întâlnit frecvent în Câmpia Română este cel de măgură sau gorgan. Ambele cuvinte desemnează o movilă artificială, formată prin acumularea resturilor unei aşezări sau o movilă aflată deasupra unui mormânt vechi. În general, acest tip de aşezare, care este cunoscută în literatura arheologică drept aşezare de tip tell (movilă, termen preluat din limba arabă), este caracteristic pentru epoca eneolitică (mileniile V-IV î.Ch.).

Mergând prin satele din sudul ţării, pe urmele măgurilor, bătrânii încă mai ţin minte cum, pe vremuri, „inginerii” de la Bucureşti, au condus săpături pe măgura din satul lor. Adesea, o astfel de aşezare preistorică, este cunoscută sub denumirea de „măgura jidovilor”, cu referire la un loc ridicat de uriaşii care populau odată aceste locuri. Legendele referitoare la aceste măguri conţin o urmă de adevăr, legată de faptul că sunt într-adevăr nişte aşezări foarte vechi, ele fiind ridicate acum câteva mii de ani de populaţiile neolitice din întreaga Peninsulă Balcanică.

Una din primele definiţii ale unei astfel de aşezări de tip tell găsim la D.V. Rosetti, de numele său fiind legate o serie de cercetări din jurul Bucureştilor – la Vidra şi Măgura Jilavei (perioada interbelică).

Aşa cum menţionează autorul acestor cercetări, cele două aşezări de tip tell reprezintă „movile artificiale alcătuite din dărâmăturile succesive ale locuinţelor, datorită deselor incendii, inundaţii, cât şi îndelungatei vieţuiri pe acelaşi petic de pământ”1. Trebuie menţionat faptul că, multe din aceste aşezări au pierit ca urmare a unor incendii, dar că aceste evenimente nefericite pentru locuitorii acelor timpuri oferă arheologilor indicii importante privind arhitectura neolitică.

Casele erau realizate din lut şi lemn, în tehnici asemănătoare arhitecturii tradiţionale, iar prin incendiere acestea au capătat consistenţă şi astfel s-au putut păstra timp de mai multe milenii.

D.V. Rosetti oferă şi una din primele clasificări ale aşezărilor de tip tell. Rezultatele săpăturilor sale au fost publicate în mai multe rapoarte, în care este descris pe înţelesul tuturor ce putem găsi în cursul unei astfel de cercetări a unei aşezări neolitice. Astfel, notează autorul, „nu trebue să ne închipuim că în săpături s’au aflat sau se vor afla vreodată casele preistorice aşa cum au fost odinioară când în ele trăiau oameni. Ele s’au năruit de timp ori au fost mistuite în flăcări”2.

Despre Măgura Jidovilor sau Măgura Tătarilor de la Vidra, o altă aşezare de tip tell aflată în apropierea celei de la Jilava, aflăm că este „o movilă artificială care îşi are obârşia, ca mai toate movilele de acest fel, într’o insulă mică ce a crescut cu timpul prin depunerea rămăşitelor organice şi anorganice de pe urma vieţei intense de care a avut parte cât şi din cauza revărsărilor de ape care au depus aici, în anumite timpuri, straturi de mâl”3.

 

Aşadar, vedem cum de-a lungul timpului, comunităţile omeneşti s-au aşezat pe acelaşi loc, întotdeauna în apropierea unei ape, şi după ce o aşezare era distrusă din varii motive (incendii, inundaţii etc.), oamenii reveneau în acelaşi loc şi construiau alte case peste ruinele celor dinainte. În acest fel iau naştere măgurile, care pot atinge şi câţiva metri înălţime, fiind vorba, desigur, despre acumulări care s-au format în sute de ani.

Prin înălțimea lor, măgurile au atras atenţia dintotdeauna şi, din păcate, acest fapt le-a adus şi neajunsuri, unele fiind folosite drept carieră de pământ pentru diversele construcţii sau au fost, pur şi simplu, folosite ca teren agricol. Toate au dus la distrugerea parţială sau chiar totală a acestor vechi aşezări.

Primii „cercetători”: Ghica, Mavros, Bolliac

Unele dintre aceste măguri au fost cercetate de către pasionaţii de arheologie, încă din secolul al XIX-lea. Într-o primă etapă a arheologiei româneşti, cea a „anticarilor”, s-au întreprins primele cercetări pe teren, s-au constituit primele colecţii muzeale şi primele legiferări în domeniul bunurilor de patrimoniu. În această perioadă, se remarcă activitatea desfăşurată de către Mihalache Ghica şi Nicolae Mavros, ale căror colecţii au stat la baza înfiinţării primelor instituţii muzeale4.

„Anticarii” nu aveau studii în domeniu, dar aveau suficiente resurse financiare pentru a desfăşura „esploraţiuni arheologice” pe cont propriu. În cadrul acestor activităţi exista un interes deosebit pentru colecţionarea diverselor obiecte vechi şi mai puţin pentru contextul arheologic în care acestea erau descoperite.

Epocii „anticarilor” îi urmează cea romantică. În această perioadă, începuturile arheologiei preistorice sunt legate de numele lui Cezar Bolliac. Acesta întreprinde în a doua jumătate a secolului al XIX-lea o serie de „esploraţiuni arheologice” în sudul ţării, cercetând linia Dunării la Giurgiu, Zimnicea, Turnu Măgurele, Celei, Turnu Severin, dar şi staţiuni din sudul Dunării, precum Şiştov sau Nikopole, ajungând până în zona castrelor de pe Olt şi Jiu. A cercetat amănunţit zona judeţului Teleorman, preocupat fiind de antichităţile preromane.

În anul 1872, face o călătorie pe cheltuiala proprie pentru cercetarea aşezărilor preistorice. Astfel, întreprinde săpături în câmpul morţilor (necropola) de la Zimnicea şi la Vădastra. Aici sunt cunoscute două aşezări neolitice numite „Măgura Fetelor” şi „Măgura Cetate”. Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în mai multe numere din revista Trompeta Carpaţilor. Referindu-se la cercetările de la Vădastra, Bolliac face şi prima descriere a stratigrafiei unei aşezări5, adică a succesiunii diferitelor straturi în cuprinsul respectivei staţiuni.

Din timpul călătoriei arheologice din 1869, datează prima semnalare a unei alte aşezări preistorice din apropierea Alexandriei, numită Gorgan, aflată pe Valea Vedei, pe care Bolliac o găseşte cu o groapă mare în centru, făcută de căutătorii de comori. În Raportul către ministrul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, publicat în acelaşi an6, Bolliac menţionează faptul că pe movilă a găsit doar olărie dacică şi că nu a putut face săpături pe Gorgan, din lipsa timpului şi a oamenilor.

Ca urmare a acestui fapt, Bolliac se întoarce la „cetatea de la Calomfireşci” , tot pe Valea Vedei, pe proprietatea lui Dimitrie Butculescu, un alt pionier al arheologiei româneşti. Aici, îl aşteptau 80 de oameni pentru a începe lucrul. Pe măgură s-au descoperit fragmente de olărie şi de silexuri la tot pasul. Bolliac menţionează dimensiunile de 40×16 metri ale măgurii şi faptul că au fost practicate două secţiuni orientate NS şi EV. Autorul săpăturilor credea că este vorba despre o cetate dacică, deşi tot el menţionează că nu s-a găsit niciun obiect de metal.

 

În schimb, s-au descoperit silexuri, obiecte din lut găurite la mijloc, pietre pentru praştie, râşniţe, inventarul obişnuit de altfel pentru o aşezare neolitică. Aflăm, din acelaşi raport al lui Bolliac, că s-a întocmit şi un plan de situaţie al măgurii, de către ing. P. Danielescu.

În continuarea relatărilor lui Bolliac, aflăm şi cum se desfăşurau cercetările. Astfel, el menţionează că pe 3 iulie 1869 pleca spre Giurgiu, apoi până pe 7 iulie vizitează Gorganul şi întreprinde săpăturile de la Calomfireşti, apoi până pe 11 iulie merge la cetatea de la Frumoasa şi efectuează alte săpături la Zimnicea şi Turnu Măgurele. Aflându-se în timpul săpăturilor de la Turnu Măgurele, Bolliac povesteşte cum dădea de lucru muncitorilor, apoi pleca la Nikopole, pe malul celălalt al Dunării, pentru a achiziţiona antichităţi.

Activitatea lui D. Butculescu

Aşa cum se poate deduce din aceste relatări, „esploraţiunile arheologicee” la acea vreme însemnau un periplu prin ţară în căutarea vechilor aşezări, completate cu săpături de câteva zile într-un anumit loc, în căutarea unor artefacte interesante. Ne aflăm însă la începuturile arheologiei româneşti, iar Bolliac va rămâne în istoria arheologiei drept primul care a identificat şi cercetat aşezări preistorice şi nu numai, arătând importanţa arheologiei preistorice ce fundamenta „conştiinţa că pe aceste locuri exista istorie pe când nu era istoria”7.

În aceeaşi perioadă romantică a arheologiei, se remarcă activitatea lui D. Butculescu. Acesta întreprinde, la rândul său, o serie de „esploraţiuni arheologice”, dintre care vom enumera doar pe cele din aşezări neolitice: Măgura Calomfirescu (Măgura Gruiului), Măgura Balaci-Pădăreşti, Zâmbreasca, Poroschia, Movila Doamnei (Ţigăneşti), Tătăreasca, Asan-Aga, toate în Teleorman, la care se adaugă alte sit-uri din Câmpia Română, dar şi unele celebre din Moldova, precum cea de la Cucuteni-Băiceni8.

 

Rezultatele cercetărilor sale de la Măgura Calomfirescu au fost publicate în Revista Contimporană din 1873. Butculescu este autorizat cu „executarea operaţiunilor arheologice ce voiţi a face în acest judeţ [Teleroman]”, cercetările urmând a se face „cu propria dumneavoastră cheltuială şi cu îndatorirea de a oferi o bună parte din obiectele ce veţi descoperi Muzeului Naţional din Bucureşti”. Astfel, 112 obiecte din această colecţie au intrat în patrimoniul Muzeului Naţional de Antichităţi.

Iată cum în anii de început ai arheologiei româneşti, Butculescu primea aprobare să cerceteze în acele locuri în care credea de cuviinţă pe teritoriul judeţului Teleorman, cerându-i-se în schimb să doneze doar o parte din obiecte către Muzeului Naţional de Antichităţi. De altfel, deţinerea de colecţii private de antichităţi se practica la acea vreme, însuşi muzeul mai sus amintit luând naştere în 1864 pe baza colecţiei lui Nicolae Mavros.

Butculescu, deşi amator în domeniu, face observaţii stratigrafice pertinente, identificând la „Măgura Calomfirescu” două straturi de locuire: unul medieval şi altul eneolitic. Din prezentarea sa asupra materialului arheologic aflat în stratul inferior, reiese că a descoperit la Măgura Calomfirescu, la acea vreme, cea mai importantă aşezare eneolitică cunoscută în Câmpia Română, aparţinând culturii ce avea să poarte numele de Gumelniţa.

De la Odobescu la Vasile Pârvan

Începuturile arheologiei ştiinţifice în România sunt legate de Alexandru Odobescu, care a iniţiat repertorierea staţiunilor arheologice, pe baza unui chestionar difuzat în mediul rural prin intermediul dascălilor. Primele cercetări arheologice ştiinţifice datează din perioada interbelică şi sunt rezultatul întemeierii şcolii române de arheologie de către Vasile Pârvan.

Sub îndrumarea sa, Ion Andrieşescu întreprinde primele săpături ştiinţifice în situri preistorice, dintre cele de epocă neolitică putând enumera campaniile din anii 1916 şi 1919-1920 în aşezarea de la Sălcuţa. Rezutatele acestor săpături s-au pierdut din păcate. Ion Andrieşescu este primul arheolog în înţelesul modern al cuvântului care s-a preocupat de epoca neolitică.

În anul 1923, acelaşi Ion Andrieşescu este delegat să întreprindă săpături la Sultana, jud. Călăraşi, o altă aşezare de tip tell aflată pe malul Iezerului Mostiştei. Aici, se dezveleau vestigiile unei vechi civilizaţii eneolitice care va primi denumirea de cultura Gumelniţa, după numele unei alte măguri cercetate nu departe de aceasta. Este vorba despre măgura Gumelniţa din apropierea oraşului Olteniţa, unde un an mai târziu Vl. Dumitrescu făcea săpături în aşezarea ce avea să dea numele acestei culturi.

 

Tot în perioada interbelică vor fi cercetate şi alte aşezări neolitice, precum cele de la Căscioarele (Gh. Ştefan), Boian şi Vădastra (V. Christescu), Glina şi Cernavodă (I. Nestor). Toate aceste cercetări vor fi publicate în revista Dacia, al cărei prim număr a apărut în anul 1924 la iniţiativa lui Vasile Pârvan. Cercetările în situri neolitice au continuat în aceeaşi perioadă cu cele de la Petru-Rareş, Pietrele şi Tangâru (D. Berciu).

Teleormanul, „raiul” măgurilor

După 1989 cercetările arheologice sunt reluate într-un alt cadru. În prezent se fac cercetări sistematice în mai multe aşezări neolitice, dintre care numeroase tell-uri, cum ar fi: Hârşova, Borduşani, Vităneşti, Sultana, Pietrele, Luncaviţa, Bucşani, pentru a enumera doar unele dintre ele. Acestea reprezintă fie cercetări noi, fi reluarea unor săpături mai vechi. Multe dintre acestea sunt cuprinse în cadrul unor proiecte de cercetare interdisciplinare sau internaţionale în unele cazuri.

Săpăturile sistematice sunt făcute în paralel cu cercetări de teren (periegheze). Numai în judeţul Teleorman au fost identificate peste 40 de măguri, multe pe baza repertoriului făcut de preotul Spiru.

În anul 1993 au debutat cercetările de la Vităneşti, în punctul numit Măgurice. Cercetările au început ca săpături de salvare, întrucât Măguricea era arată de către săteni, distrugându-se astfel vestigii de cca. 6000 de ani. Campaniile de săpături arheologice au continuat de atunci în fiecare an. Astfel, a fost dezvelit ultimul nivel al aşezării (ultimul sat de pe Măgurice), care a pierit în urma unui incendiu. Satul era format din câteva case construite cu materiale şi în tehnici tradiţionale, din lut şi lemn.

 

La Vităneşti s-au descoperit numeroase artefacte, printre care unelte confecţionate din silex, os, corn, piatră sau cupru. Alte descoperiri ne dau indicii despre viaţa de zi cu zi, cum ar fi, spre exemplu, râşniţe din piatră pentru măcinat cereale sau greutăţi pentru războiul de ţesut.

Oasele de animale descoperite indică prezenţa unor specii domestice, dar şi vânat, în cantităţi aproape egale. Totuşi cele mai numeroase descoperiri sunt reprezentate de vasele din ceramică. Unele dintre acestea erau pictate cu grafit sau chiar cu aur.

Locuitorii de pe Măgurice modelau şi figurine antropomorfe, zoomorfe sau miniaturi de case. O descoperire rară în aşezările acestei perioade este reprezentată de un mic pandantiv din aur9.

Începând din 2005 cercetările se desfăşoară în cadrul unui proiect de cercetare – Începuturile civilizaţiei europene. Neo-eneoliticul la Dunărea de Jos, coordonat de Muzeul Naţional de Istorie a României. Cercetările în Valea Teleormanului au fost extinse începând cu anul 1998 şi asupra altor sit-uri neolitice, în cadrul unui proiect de cercetare internaţional – Southern Romania Archaeological Project. Astfel, de-a lungul mai multor campanii au fost cercetate şi câteva măguri de pe văile Teleormanului şi Vedei – Lăceni, Măgura Bran (una din cele mai mari), Gorgan şi Vităneşti.

La Gorgan, aşezare cunoscută încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, cercetările au fost reluate în anul 2002. Măgura a fost tăiată de un drum, astfel că s-a putut îndrepta marginea acesteia pentru a se vedea succesiunea straturilor de cultură. În acest fel s-a putut dovedi că este vorba despre o aşezare aparţinând culturii Gumelniţa10.

Aşa cum s-a constatat în numeroase cazuri, măgurile sunt amplasate în apropierea sau chiar pe teritoriul unor localităţii actuale. Făcând un arc peste timp, putem spune că aceste măguri sunt cele mai vechi “sate”, fiind scoase la lumină, după șase mii de ani, de cercetările arheologice.

sursa: www.isciv.ro