IN CAUTAREA DACILOR PIERDUTI IN LUME
Se împlinesc nouă ani de când la fiecare început de septembrie, reporterii revistei "Formula AS” îşi iau opinci cu talpă de fier şi-o pornesc voiniceşte la drum, ca să adune poveşti nemaiauzite vreodată, despre români. Ce-i mână în luptă? Curiozitatea, dragostea de profesie, bucuria călătoriei şi dorinţa de a scoate la suprafaţă continentele scufundate ale trecutului românesc. Mai întâi am căutat urme dacice, până pe malul Atlanticului, în Scoţia, şi printre bascii din Pirinei. Apoi ne-am dus după urme vlăheşti, în Grecia, Albania, Bosnia, Macedonia, Muntenegru şi până în insulele Croaţiei, dar şi mai departe, printre romanşi, în Elveţia, şi în extremitatea nord-estică a Italiei, la friuli. Necercetaţi până acum rămăseseră doar ladinii, ultima verigă din populaţiile reto-romane (surori de limbă şi de latinitate cu noi), stabiliţi de jur-împrejurul Alpilor Dolomiţi.
Şi iar am avut noroc! Norocul visătorilor arşi de idealuri supreme şi încrezători în chemarea lor, perseverenţi în a-şi urmări ţintele, convinşi că vor găsi, în cele din urmă, "comorile” pierdute prin vreme, care să spună adevărata poveste, alta, decât cea oficială şi aşa de trunchiată, a istoriei românilor din Carpaţi. Doamne! Şi câte lucruri am mai aflat! Câte dovezi! Câte semne miraculoase! Vă imaginaţi, de pildă, că unul din munţii cei mai frumoşi şi înalţi din lanţul Alpilor Dolomiţi se numeşte VALACIA? Că vârful lui se cheamă OMU (nu uomo, ca la italieni)? Că în cătunele cocoţate pe culmi există case vechi de sute de ani, numite CASA VALACIA, case din lemn, păstrate la mare cinste, în amintirea "neamurilor dintâi”? Că există pensiuni care afişează orgolioase, cu litere scrise de-o şchioapă, ca să fie văzute, CASA VALACIA? Că la o aruncătură de băţ de Bolzano există o localitate numită SATUL VLAHILOR (Welschendorf) NOVA LEVANTE (cei veniţi de la răsărit)? Şi câte încă: tradiţia păstoritului păstrată exact ca la noi, obiceiurile vechi, populare, de sărbători, credinţa în magie şi în lumea de dincolo, cultul morţilor şi-al bătrânilor respectat ca o lege, şi muzeele ladine, în care, când intri, crezi că ai ajuns în vreun muzeu al satului românesc. Dovezi pipăibile şi vizibile, dublate de altele, sufleteşti: ospitalitatea şi firea prietenoasă a ladinilor, dragul lor de a sta de vorbă în faţa porţii, fizionomia lor izbitor de asemănătoare cu a ţăranilor din Carpaţi. Şi, mai presus de toate, iubirea lor de natură şi libertate, care îi face să trăiască şi astăzi lipiţi de munte, refractari la beneficiile civilizaţiei şi la autocarele cu turişti, hotărâţi să-şi apere identitatea şi limba.
"În negurile istoriei, au venit în Alpi turme mari, cu păstori de la răsărit”, spune un document. Şi Nicolae Iorga spune la fel, că în negura veacurilor am ajuns la fraţii noştri cei mici, ladini. Şi dacă este adevărat? Dacă vlahii noştri au străbătut Europa, purtându-şi turmele, tot mai departe, în transhumanţă, spre locuri de păşunat? Dacă şi-au coborât oile din Carpaţi, ca s-o ia cătinel, de-a lungul Balcanilor vestici, spre nordul Mediteranei şi-apoi, pe la Veneţia, în sus, către munţi? Noi le-am aflat urmele peste tot, iar hărţi vechi şi nepreţuite îi arată, şi ele, migrând din răsărit spre apus, lăsând dâră de aur în urma lor, spre a nu li se şterge amintirea în veci: zeci de nume de ape, de dealuri şi munţi, nume de văi, de oameni şi de localităţi. Fericiţi de atâta noroc, ne-am luat şi noi după ele, şi ce-am găsit veţi putea afla urmărind seria marilor reportaje ce vor fi publicate, începând cu numărul de astăzi, al revistei "Formula AS”.
Bucuria noastră să fie şi-a dvs., deplin!
SÂNZIANA POP
