Nouă căşi din care mai iese fumul 

Poveştile se trag încet înapoi. Se ascund, se uită, suprafaţa lor se şterge, se retrage înăuntru, în cotloane neştiute, pentru care nu mai există hărţi şi nici măcar amin­tiri. Se prefac în basme, iar basmele în legende, un ecou slab, năluciri ale vremurilor în care totul era viu şi se întâmpla aievea. Ca să ajungi la ele, în inima lor uitată, trebuie să te îndepărtezi de lumea pe care o ştii şi să ajungi departe, în locurile ferite în care ele, poveş­tile vii, încă se mai pot spune, încă se mai pot trăi. Cio­clovina, un sat ascuns din Podişul Luncanilor, ar putea fi tărâmul acela magic pe care îl cauţi. Drumul e lung şi sinuos, in­dicatoarele pu­ţi­ne, toamna e aici, lângă tine, îm­blân­­zită de un soa­re leneş, o făp­tură arămie care a vră­jit pădurea prin care treci. Totul pare încă posibil. Încă un pic, îţi spui, şi vei ajun­ge în locul în care apele încă nu s-au despărţit, locul în care basmul şi realitatea trăiesc lao­laltă, se ames­tecă, sunt unul şi ace­laşi lucru. Tre­buie. N-are cum să fie altfel.
Ajungi în sat. Casele se răsfiră, ca peste tot în zo­na Luncanilor, una pe un deal, alta pe un altul, dar de întâlnit, nu întâl­neşti pe nimeni. Viaţa pare încremenită, de par­că singura fiinţă care a mai rămas să-ţi dea so­co­­tea­lă ar fi toamna asta tăcută, care leagă cerul de pă­mânt. Casele sunt vechi, porţile închise. Baţi la una din­tre aceste porţi şi într-un târziu ţi se deschide. Ma­ria, fe­meia care îţi vorbeşte, nu s-a născut aici, şi-a urmat băr­batul, bărbatul e plecat la oraş, la muncă, zâm­beşte, e mulţumită de viaţa ei, aici, sus, liniştea-i linişte, iar pă­mântul rodeşte, drum e, apă, în fântână, magazinul e cam departe, abia în Luncani Vale, dar oamenii care mai sunt se ajută unii pe alţii, nu-i bai, şi cine coboară aduce provizii pentru toată lumea, oameni suntem, ce rău ar fi dacă n-am fi aşa. Mai e şi curent în Cioclovina, iar ăsta e lucru mare, pentru că nopţile se lungesc, şi ce ne-am face fără televizor, ne-ar înghiţi urâtul, că doar câteva case mai sunt locuite în sat, bătrânii s-au tras în jos, la copii, iar copiii, vorba aia, sunt în putere, au ple­cat să-şi facă un rost, să câştige nişte bani acolo unde se câştigă banii. În Cioclovina poţi să munceşti multe, că-i de cosit, de tăiat lemn, de îngrijit livada, de hrănit vite, de pus de ţuică, dar bani n-are cine să-ţi dea pentru toate astea. Vorbeşti, înţelegi şi pleci mai departe. Poveştile se ascund odată cu oamenii, sunt părăsite încet, nişte case răsfirate, una pe un deal, alta pe un altul, în care nu mai locuieşte nimeni. Va fi mai greu decât credeai să dai de firul lor ascuns, pentru că ceea ce cauţi s-a întâm­plat acum mii, o eternitate de mii de ani. Ceea ce vrei să afli aici sus s-a întâmplat cândva, într-o lume plină de întuneric. Pentru că aici, în Cioclovina, pierdute pe sub iarba înaltă, se află toate potecile de demult ale dacilor, drumurile lor secrete dintr-un teritoriu fabulos, aici, ascunse în stâncile înalte, se află Peşterile Po­no­râci - Cioclovina cu Apă şi Cioclovina Us­cată, peşteri aproa­pe uitate, despre care televi­zorul care a cucerit lumea nu vorbeşte nicio­dată.
Ion Băluşe te primeşte şi el în curtea lui. O gospo­dărie mare, bine rostuită, în care femeile aleg porumbul adus din vale, iar el şlefuieşte de zor nişte scânduri de lemn. Viaţa merge înainte, atât timp cât din unele case mai iese fumul, iar lucrurile care trebuie făcute vor rămâne veşnic aceleaşi. Doar despre cele două peşteri şi des­pre poveştile de de­mult Ion Băluşe nu ştie ce să-ţi spună. Din 37 de fa­milii au mai rămas doar 9. "Sunt nouă căşi din care mai iese fu­mul. Bătrânii s-or dus şi ei, ie, care sub pă­mânt, care pe la copiii şi nepoţii lor". Odată cu ei, poveştile. Drumurile par închise. Cum în­chisă este acum şi Peştera Cio­clo­vina Uscată.

Lucrurile care se ştiu

care se ştiu despre cele două peşteri din ini­ma Munţilor Şureanu nu mai aparţin oamenilor de aici. Poveştile sunt spuse de speologi în limba aceea pe care Ion Băluşe nu o poate înţelege. Pentru că peşte­rile astea nici nu le mai simte ca fiind ale lui. Sunt ale tine­rilor care vin aici din oraşe mari, singurii care mai intră în galerii printre stalagmite şi stalactite, singurii care mai sunt interesaţi de ele. Iar ceea ce poţi afla, atunci când te documentezi, sunt informaţiile mari şi seci, des­coperite în peşteră şi studiate apoi în labora­toare, infor­maţiile care dezvăluie şi atestă, cele care confirmă şi încadrează în timp, cele care nu spun po­veşti şi nici nu dezgroapă basme. Afli, desigur, felul în care s-au format peşterile şi lungimea lor, cea Uscată de doi kilometri, cea cu Apă de aproape opt, afli, de pildă, că în Cio­clo­vina Uscată s-a aflat cel mai mare zăcământ de guano din Europa, îngrăşământul aflat la mare preţ la începu­tul secolului XX, pentru care habs­bur­gii au pornit o exploatare industrială în toată regula, cu angajaţi, vago­neţi şi funicular, totul pentru ca "bo­găţia" lăsată în urmă de coloniile de lilieci să ajungă la Gara Pui, iar de acolo, în vagoane, până în Austria. Afli că tot aici, în Cioclo­vina Uscată, s-a descoperit cel mai vechi craniu de "homo sapiens fosilis" şi cel mai vechi monocristal de calcit din România. Afli, iarăşi, că în peştera vecină, Cioclovina cu Apă, s-a descoperit un tezaur cu peste şase mii de obiecte din bronz, chihlimbar, sticlă şi faian­ţă, vechi de trei de mii de ani, din peri­oada Hall­statt... Informaţii care nu au vreo legătură cu viaţa lui Ion Bă­luşe şi nici cu a celorlalţi oameni, pu­ţini, din ce în ce mai puţini, care mai trăiesc aici. Peşterile nu le mai aparţin, au fost, cel mult, locurile în care, pe vre­mea Imperiului Habsburgic, buni­cii şi stră­bunicii încărcau în vagoane excre­mente de liliac, locurile în care s-au ju­cat de copii sau au coborât cu vitele până la izvorul care ţâşneşte cu putere din peştera cu apă. Doar dacă îi întrebi pe oameni ce e cu denumirea locului, firul ascuns al poveştii începe, uşor, să iasă la lumină. Locul acesta ce apare pe hărţile austriecilor ca "Cio­clo­vina" ar avea, de fapt, mai multe sensuri, toate coborând adânc, foarte adânc, în inima, acum uitată, a istoriei. Ar fi vorba de cuvântul "ciocloavă", folosit cândva cu dispreţ de oamenii simpli, pentru boierii fără inimă. Dar aici, în locurile astea, moşii şi boieri nu au existat vreodată. Ar mai fi şi etimologia care trimite la limba turcă, "cioc", "lovin", "vânat" "mult", dar, iarăşi, nici turcii nu au ajuns vreodată până aici. În schimb, profesorul Valer Trufaş vorbeşte despre cuvân­tul dacic "ciclov" - intrare în peşteră - şi de un alt cu­vânt cu ori­gine dacică, "ponor", care înseamnă locul în care apa dis­pare în subteran. Asta îmi spune şi Ion Băluşe: Cio­clovina înseamnă peşteră. Şi îmi mai spune ceva: "Fe­reşte-te de jidovini când intri înăuntru". "Jido­vini?" "Da, ei. Uriaşii care or fost primii aici. Bătrânii mai ştiu să povestească de ei, ie".
Cobor până la peştera cu apă. Intrarea e cu adevărat uriaşă, sunt 16 metri de înălţime, prin care cerul se pierde încet, într-o mare de întuneric şi apă. Intru cu băgare de seamă. Lumina dispare, înghiţită de o singu­rătate asurzitoare, în care doar apa, ca un şarpe tăcut, se mai furişează la picioarele tale. Nu ştii ce cauţi, dar inima îţi zvâcneşte cu putere, ca şi cum, în bezna asta în care te afunzi, ai putea să întâlneşti uriaşi. Toate poveş­tile încep de aici. De la presimţirea, fiorul şi teama nelă­murită că lucrurile ar mai putea fi posibile. Şi de la un om care să mai ştie, să mai creadă şi să mai povestească toate astea.

Povestiri dintr-o altă lume

Mariana Marian e unul dintre acei oameni vii, năval­nici, pentru care inerţia, plictisul sau supunerea nu au fost inventate. Un om fără astâmpăr, care scotoceşte în lucruri ca să le găsească sensul drept. A lucrat ca bi­bliotecară în Boşorod, a fost ultima învăţătoare pe care a avut-o satul Cio­clovina. La mijlocul anilor '80, în plin comu­nism hâd, rosturile satu­lui erau încă închegate, copii şi bunici încă mai trăiau laolaltă, din 20 de case mai ieşea fumul, iar asta era de ajuns. Că­lu­şerii urcau din toate sa­tele Lun­canilor până în Cioclovina, de Cră­ciun, Păşterii aduceau Paştele de la biserica din vale, până la crucea din sat, apoi se încingeau hore, iar oame­nii jucau de bu­curia Învierii, până dimi­neaţa. Doar de trei fiinţe se te­meau oamenii pe atunci, şi asta ră­măsese de când era lumea lume. Ursul, lupul şi şarpele. Şi nici măcar de teamă, îmi spune Ma­riana Marian, nu era vorba. Ci de un soi de respect pen­tru făpturile puternice şi neîm­blân­zite care trebuie ţinute departe de gospodării. Oamenii se fereau să le pronunţe numele, ca nu cumva gestul magic al rostirii să le aducă aproape. Şarpele era "buba", ursul era "macavei", lupul - "gădină". Pentru fiecare sălbăticiune în parte satul ţinea o sărbătoare anume, prin care le cinsteau puterea şi îi ţineau departe. La fel pentru trăsnet, la fel pentru foc. Altfel, noaptea, atunci când urşii care stăpâ­neau pădurile nesfârşite cutezau să intre în livezile oa­menilor după prune sau după mere, şi bărbaţii, şi femeile ieşeau fără teamă să îi înfrunte. Doar locul lor nu era acolo, "că oamenii-s oameni, iar sălbăticiunile sălbăticiuni". Şi de iele, "Heli Frumoasele", şi de caii sălbatici, fiinţele miraculoase care iau minţile fecioa­relor în sâmbăta din prima săptămână a Postului Mare, "Caii lui Sântoader", a aflat Mariana Marian că trebuie să se ferească, cât a fost învăţătoare în Cioclovina. Dar nu-i era frică. Era tânără, iar pentru o fată născută în locurile astea, în Boşorod, toate credinţele şi magiile erau firescul lumii, o împletire de la sine înţeleasă, dintre văzut şi nevăzut. Doar unii bătrâni o mai certau, atunci când se întorcea prea târziu peste dealuri şi văi, de la vreo horă dintr-un alt sat. "Hăi, fată, de une-mi vii aşa de noptie?", "De la joc, moş Gherasim, de unde?". Mariana Marian nu pu­tea să mintă, cum nu poate nici acum, când stă în faţa mea. Îşi aminteşte şi zâmbeşte încet: povestiri dintr-o altă lume.
Apoi, lucrurile au început să se schimbe. Bătrânii au plecat în lumea nevăzută de dincolo, copiii, în cea vă­zută de la oraş. S-a închis şcoala, casele au început să fie părăsite, s-a adus curent, iar, odată cu el, televizoare. Cei cândva tineri au ajuns bătrâni şi au coborât în vale, ca să le fie mai uşor iarna, atunci când zăpada îngroapă Cioclovina într-o mare uriaşă şi tăcută, fără maluri şi fără timp, prin care nu mai poţi trece. O întreb pe Ma­riana Marian de peşteră, o întreb de uriaşii care au trăit acolo. Îmi zâmbeşte din nou şi îmi spune că am cu cine să vorbesc. Chiar aci, în Boşorod, trăieşte un bătrân din Cioclovina care ştie.

Muntele vrăjit

Romulus Miclăuş, însă, nu e bătrân deloc. Are 78 de ani, dar e înalt, puternic şi viu, un om tânăr pe dinăun­tru, mai tânăr decât mulţi tineri din marile oraşe. Vezi asta după felul în care se mişcă, după lumina care i se întipăreşte pe chip atunci când zâmbeşte, după pofta cu care vorbeşte despre amintirile care nu l-au părăsit, care nu sunt nici nostalgice, nu ascund nici oftat, nici regret, nici tristeţe, sunt doar viaţă trăită şi atât, viaţă încă vie, viaţă care poate fi povestită ca şi cum s-ar fi întâmplat cu o clipă înainte.
Omul ăsta, născut în 1935, a trăit istoria aievea, a prins vremurile în care austriecii scoteau din peşteră "guană" şi-o transportau până la Gara Pui cu "furni­cu­larul", a prins războiul, pe comunişti, vremurile în care trăim, dar n-a uitat nicio clipă vremurile fără timp în care poveştile erau una cu realitatea şi se trăiau, firesc, laolaltă. Povesteşte încet, fără să se grăbească, de parcă acum 70 de ani ar fi fost ieri, iar el, copilul, cobora cu vitele la gura peşterii, ca să le adape acolo, printre păs­trăvi şi pietre, cu apa aceea rece, pe care o simţea ca fiind a lui. "Şi ce de păstrăvi mai erau acolo, în bul­boana de la gura peşterii, numai întindeai mâna, dacă erai dibaci, şi, haaa, şi prindeai unul!" Vremuri de co­pil în care toate potecile ştiute şi neştiute te poartă spre locuri miraculoase, în care, seara, la sfârşitul treburilor şi al hălăduielii, cobori la gura peşterii, te scalzi şi leneveşti după pofta inimii.
Oamenii lucrau atunci la Peştera Uscată, dar pe aus­trieci nu puteau să-i creadă. Şi el, ca toţi oamenii satului Cioclovina, ştiau că ceea ce scot oamenii străini din peştera lor nu putea fi "guană". El, copilul Romulus Ro­man, a intrat de multe ori în peşteră, doar era pe pă­mântul casei lui, şi ştie. Ce era acolo, mormane uriaşe de o adâncime fără sfârşit, nu putea veni de la liliac: "Că liliacul ce-i? Ia aşa, un şobolan cu aripi!" Şi să nu-i spună lui cineva că lucrul ăla era doar spurcăciune de liliac. "Că era prea mult, înţelegeţi? Şi cine a mai văzut aşa un munte întreg de spurcăciune de la o gân­ganie aşa de mică? Că i-ar fi trebuit mii de ani, şi ce zic mii, milioane de mii de ani, să înalţe aşa un munte doar cu spurcăciunea lor". Şi mai e ceva, moş Roman, cum i se spune acum, a pus mâna în "guană ăla, iar mâna tot intra şi intra, te ungeai ca cu o alifie, dar nu escre­ment era, era un pământ gri şi moale, ca o catifea". Şi ştie foarte bine ce era cu el, tot satul ştia. Era pământul uriaşilor care au intrat în peşterile alea două când n-au mai vrut să trăiască în lume.

Uriaşii

Moş Roman i-a văzut. Cu ochii lui i-a văzut, atunci când austriecii tot săpau în muntele de guano şi-l scoteau în vagoneţi, pe şină, afară la lumină. Pentru că într-o zi, îngropate în pământul vrăjit, oamenii au des­coperit nişte schelete uriaşe, cu care n-au avut ce face. Şi le-au aruncat, doar nu foloseau la nimic, în pă­dure, iar el, copil, le-a văzut şi a înţeles că bătrânii care po­vesteau aveau dreptate. Erau oase de om, "aşa de mari, că nici nu le poţi duce cu privirea", erau cra­nii şi dinţi, dinţii mai mari ca ai mistreţilor şi deloc încovoiaţi. I-a îngropat pe oamenii ăia care au trăit la începuturile timpurilor, i-a îngropat pentru că au fost buni şi nu puteau fi lăsaţi aşa, ca nişte fiare, că doar oameni erau şi ei, chiar dacă se numeau "uriaşi". Sunt şi acum acolo, mi-a promis că o să mă ducă să-i dezgropăm împreună, într-o zi. "Să vezi şi tu şi să înţelegi. Mi-e doar să nu-i supărăm iară, cum i-au supărat străinii, când i-au scos din pământul lor vrăjit". Pentru că din pământul ăla, acolo unde-l pu­neai, tot ce era bun înflo­rea pe dată. Satul ştia că-i pământul uriaşilor şi-l folo­seau cu grijă şi rar, să nu-i supere. "Ăla a fost pământul dintâi", zice moş Ro­man. "Pentru că ei, uria­şii, au fost primii aici, ei ne-au adus pe noi şi de la ei a în­ceput totul. Că pe ei i-o făcut primii Dumnezeu, şi ei or stăpânit lumea şi doar ei erau când nu era nimic. Şi ei, când or ştiut că s-o făcut timpul, ne-or adus pe noi pe braţe, că, de mari ce erau, ne duceau ca pe prunci, şi ne-or adus cu totul, cu căşi, cu vite, cu toate uneltele, şi ne-or pus în locul ăsta, ne-or lăsat să fim, ne-or învăţat tot ce trebuie făcut, cum să coseşti fânul, cum să îngri­jeşti de vite, cum să pui cartofii, roşiile şi cea­pa, tot, tot, tot, şi când noi om învăţat, atunci ei or ştiut că atât le-o fost să fie, că au împlinit porunca lui Dum­nezeu, şi şi-or luat pământul care era al lor, pămân­tul ăsta care e dedesubtul pământului pe care călcăm noi acuma, l-or luat şi s-or băgat cu el în peşteră, să-şi facă somnul ăl de veci. Ie, şi n-or mai ieşit de acolo, până nu le-or scos stră­i­nii oasele afară. Că peş­tera cu apă de-ai vă­zut-o, şi aia o fost a lor, că a fost făcută să fie cât erau ei de mari, ca să încapă cum trăbă. No, şi ai văzut acu' cât e ea de 'naltă, nu? No, aşa de mari erau şi ei, ie".
Tac şi nu ştiu ce să spun. "Dacă tu vrei să crezi că pământul ăla e spurcăciune de liliac, n-ai decât. Şi fă-mă pe mine moş nebun, nu mă supăr. Hai să-ţi mai spun şi altele, dacă tot oi viit atâta drum, să vezi cum o fost cândva la noi".

Război şi pace

Firesc, de la sine înţeles, moş Roman îmi povesteşte apoi întâmplări din alte vre­muri, la fel de reale ca cele cu uriaşi, doar şi pe astea, ca şi pe celelalte, a apucat să le vadă cu ochii lui. Îmi poves­teşte de străini, alţi străini decât cei care i-au scos pe uriaşi la lumină. Străinii ajunşi pe dealurile nesfârşite ale Cioclovinei odată cu răz­boiul, străini germani, care apăreau în sat cu privirile lor pierdute, în uniforma lor ciu­dată, cu arme şi muniţii şi cu­vinte din altă limbă, oa­meni mai stranii şi mai fan­tastici, pentru moş Roman, decât uriaşii care au trăit demult, la începuturile timpu­lui. Bătrânul îşi aminteşte: "Uite aşa îi vedeam - punc­te negre care veneau prin fâneaţă, vai de capul lor, se tot făceau mari şi ajungeau la tine la poartă şi, când ajungeau, ziceau doar atât - brânză, lapte - că atât ştiau să zică, şi mumă-mea mă trimetea să le aduc, că tată-miu, ca toţi bărbaţii din sat, era la război, şi le aduceam, ce era să fac, şi ei mâncau de ziceai că n-au mai mâncat niciodată, aşa foa­me le era". Altă dată, îşi amin­teşte moş Ro­man, "o venit unu' mai blonziu, ăsta se as­cundea de ceva, n-avea nici unifor­mă, nici nimic, tot fugea şi fugea, ca o jivină speriată, şi noi l-am întrebat de unde e de loc şi el ne-o spus, că ţin min­te şi acu' - tot de unde răsare soa­rele. Şi ne-a arătat soarele şi pe urmă a scos poză cu femeia şi copiii lui şi-o început să plângă şi-o tot plâns omu' ăla şi i-o zis maică-mii, că nu uit câte zile oi avea - "foame, mama" - aşa i-o zis, şi când o plecat, tot de unde răsare soarele s-o dus, şi ne-o spus un moş de-al nost', că nu mai ştiu cine acu', că ăsta o fost un dezertor şi că, dacă tot de unde răsare soa­rele se duce acas', musai să fie rus. No, aşe o fost răz­boiul la noi în Cioclovina, şi cu ruşi, şi cu nemţi, şi cu bărbaţii noştri plecaţi să lupte, cu de toate". Du­pă răz­boi, nu mai era ni­mica, că au fost luate toate, zice bătrânul, dar din ni­micul ăsta, băr­baţii care s-au întors de pe front au făcut ros­turile cum erau odată. N-au mai ve­­nit nici ruşi, nici nemţi, ci doar co­mu­nişti, care să caute oa­meni ascunşi în peş­teri. "Ne-au între­bat dacă i-am văzut, că, zi­ceau ei, ăştia de se ascund îs răi, au puşti, pistoale şi nu vor să în­ţeleagă ce bine e acu'". Erau partizani şi erau ascunşi în peşteri, dar, ca un făcut, nimeni din Cio­clovina nu-i văzuse şi nu au­zise de ei. Doar îi hrăneau târ­ziu, în noapte, ca să prindă puteri oamenii ăia răi cu puşti şi pistoale, care nu înţe­legeau ce bine e acum.

Strănepotul dacilor şi al uriaşilor din Cioclovina

Moş Roman era deja de 16 ani când un mare profesor a venit să locuiască la ei ca să-i caute pe daci. Nu-şi mai aminteşte cum îl cheamă, dar ţine minte că era un om foar­te deştept, care mânca ce mân­­cau şi ei, "vorbea cu noi de parcă tot nişte domni eram şi noi", se purta cinstit şi drept, iar toată ziua era plecat în cele două peşteri. "N-oi avut curajul să-l în­treb ce-o cătat şi ce-o găsit, dar de găsit, o găsit el ceva, că prea bucuros era într-o zi, când s-a întors din peş­teră şi mi-o zis că trăbă să fiu mândru că sunt dac. M-o luat dup-aia cu el la Grădiştea, să sap la cetatea daci­lor, şi am tot găsit lucruri, şi unelte, şi oale, şi căzi în­tregi cu grâu ars, dar cel mai mult mi-o rămas gândul la o săcure de argint, că aşa de ţapănă şi de bună era, că mai-mai aş fi luat-o. Dar n-aveai voie, trebuia să arăţi totul la domn' profesor, şi asta am şi făcut, că un lucru oi şti şi eu - cinstea-i cinste şi omu' tră' să fie om".
Romulus Miclăuş îmi zâmbeşte din nou. "No, aşe. Îs strănepotul dacilor şi al uriaşilor şi îs din Cioclo­vina". Îl întreb dacă-i e dor şi-mi spune că-i e dor. Dor de satul care spunea despre cel care caută nevastă în alte locuri că-i un "amărât şi un neica nimeni" şi că "fuge ca să-şi ascundă urma". Dor de locul în care, de Paşti, doar trei oameni vrednici, aleşi de bătrânii satului în fiecare an, au dreptul să coboare la "beserica" din Luncani, ca să aducă şi pentru ceilalţi Păşteriu. Dor de obiceiurile vechi, dor de peştera plină de păstrăvi şi minuni, lângă care şi-a trăit copilăria. Dor.
Poate că el, Romulus Miclăuş, nu se va mai întoarce acolo prea curând. Dar acum, pentru că firul poveştii m-a adus în inima uitată a lucrurilor, ştiu că eu, străinul, mă voi întoarce. Trebuie. N-are cum să fie altfel.