Cetatea dacică de la Piatra Roșie
Cetatea dacică de la Piatra Roșie nu se vizitează, se cucerește. Ca să ajungi la ea, trebuie să gâfâi și să transpiri, suind pieptiș o potecă abruptă, printr-o pădure de fagi seculari. Autocarele sunt excluse, mașinile fără tracțiune integrală, la fel. Dar, pentru cei dispuși să o cucerească la pas, cetatea are o recompensă pe măsură: un fior de-a lungul coloanei vertebrale, atunci când ruinele se deslușesc prima dată, ascunse în pădure, înnegrite de timp și înverzite de mușchi. Dacă ai ajuns aici, nu ești un simplu vizitator, ești un explorator.
Piatra Roșie se află în bazinul Streiului, „peste munte” de tripleta de fortificații dacice de la Costești, Blidaru și Sarmizegetusa, mult mai cunoscute și vizitate. Baza de pornire către cetate este comuna Boșorod, la care se poate ajunge fie din Călăn, fie din zona Costești, pe un drum pitoresc, cu serpentine care amintesc de Transalpina.
Boșorodul pare un sat cu oameni cuminți, care ies de la biserică, în duminica de Sânziene, cu fire de flori galbene în mâini. Drumul spre cetate este semnalizat și asfaltat până în satul Luncani Vale, după care urmează o porțiune de nouă kilometri fără asfalt. În drept cu un podeț de beton, o săgeată indică traseul spre cetate. De aici încolo nu se mai poate urca decât cu o mașină 4×4 sau pe jos.
Urmează un drum prin pădure ușor de parcurs, în cea mai mare parte. După câteva curbe, se vede, impozant, versantul de piatră roșie care a dat numele loculul. După încă alte câteva curbe, drumul se bifurcă. La stânga se află o proprietate privată, lucru semnalat de un panou rutier. Continuând pe partea dreaptă, în câteva minute se ajunge la un panou ruginit care semnalează și explică sumar cetatea.
De aici, poteca se îngustează și devine abruptă. Deși este inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO, Piatra Roșie pare o cetate pierdută în pădurea neumblată. Primul semn al existenței ei e un zid din piatră brută, ale cărui ruine joase, la nivelul solului, marchează intrarea în prima incintă a cetății. Arheologii cred că era un zid ridicat în pripă, menit să creeze o incintă suplimentară, ca prim obstacol înainte de a ajunge la cetatea propriu-zisă, care se află în cel mai înalt punct al dealului.
După primul zid, urmează un drum de acces în pantă, care a fost pavat în perioada antică și care se termina cu o scară monumentală. Dalele de piatră încă se țin înfipte în sol, dar sunt înclinate spre dreapta, unde se află, gata să le înghită, un „crater”, umplut cu zeci de bucăți de zid dacic, deja prăvălite.
Continuând urcușul pe drumul pavat se ajunge la a doua incintă a cetății, dar, înainte de asta, pe o terasă din dreapta, deasupra „craterului”, se văd urmele arheologilor: șanțurile săpate în 1949 sunt încă vizibile, și în apropierea lor se deslușește fundația de piatră, în formă de semicerc, a unei clădiri despre care se crede că era un templu. Arheologii nu au mai făcut săpături de amploare din 1949, dar vânătorii de comori au săpat asiduu în zonă, una dintre gropile lăsate de ei fiind în apropierea templului.
Mai sus de terasa cu sanctuar se află cetatea propriu-zisă, de formă patrulateră. Se ajunge la ea trecând printr-un turn de piatră, peste care pădurea se înstăpânește din nou, încet, dar sigur. Platoul din vârful dealului este acum o poiană, unde ierburile au crescut până mai sus de genunchi. În câteva locuri, ziduri prăbușite lasă de înțeles că înainte vreme aici s-au purtat lupte teribile și că toată cetatea zăngănea de război. Acum, însă, e pace. Așa de liniște și pace încât ești sigur că în noaptea de Sânziene ielele dansează aici netulburate de suflet de om.
Traversând platoul cetății, pe partea opusă se observă excelent traseul zidului de incintă, ținut strâns în brațe de fagii care au crescut pe el din 1949 încoace. Mai jos de zid, de pe un pinten abrupt de stâncă, se deschide o panoramă uluitoare asupra munților din jur.
Continuând de-a lungul zidului se ajunge la capătul cetății, unde a fost amenajată o masă rotundă și scaune, din butuci. Resturile de lumânări care se odihnesc pe ele lasă de înțeles că Piatra Roșia a fost cucerită și de practicanții diverselor ritualuri ezoterice care își fac de lucru constant în zona cetăților dacice.
Urmează încă un turn care s-a predat pădurii, alte urme de zid și, înapoi, la turnul de intrare – vizitarea cetății nu durează mai mult de o oră. La coborâre, nici drumul abrupt nu mai e ce-a fost, acum că te ajută gravitația. Rămâne însă senzația că tocmai ai vizitat o cetate care nu prea voia să fie deranjată din somn.
Piatra Roșie – planuri pentru următorul cincinal
Drum pavat
Cetatea Piatra Roșie este o migrenă din punct de vedere administrativ. În funcție de domeniul de responsabilitate, ea se află sub jurisdicția Primăriei Boșorod, a Consiliului Județean Hunedoara, a Ministerul Culturii – prin direcția județeană de resort -, a Administrației Parcului Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina și a Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei, de la Cluj. Primăria Boșorod are intenția să asfalteze calea de acces spre cetate, dar nu dispune de banii necesari, și așteaptă pentru aceasta o alocare guvernamentală. „De zece ani mă zbat să fac drumul la cetate, dar nu-s bani. Este studiu de fezabilitate făcut și depus la Ministerul Dezvoltării și ar fi semne că, în septembrie, la rectificarea bugetară, ar putea fi aprobați banii”, spune primarul din Boșorod, Ioan Grecu.
Costul ar fi de aproximativ un milion de euro, pentru o porțiune de șapte kilometri de asfalt, care ar permite accesul autocarelor și autovehiculelor la cetate. „Turiști vin, din toată Europa, să vadă cetatea, dar până nu facem drumul nu va exista un turism cum trebuie; și pentru drum, trebuie bani. Restul îs povești”, a conchis edilul-șef al Boșorodului.
Un model de succes pentru rezolvarea problemelor birocratice de la cetățile dacice este Sarmizegetusa Regia, cea mai cunoscută și mediatizată dintre ele. Aceasta a trecut din 2013 în administrarea Consiliului Județean (CJ) Hunedoara, care a luat deja măsuri pentru curățarea, paza și valorificarea turistică a sitului.
CJ Hunedoara intenționează să facă același lucru și cu celelalte cetăți dacice, dar demersurile vor dura ani de zile. „Este foarte dificil din punct de vedere legislativ, deoarece există numeroase acte normative care trebuie schimbate și care privesc fiecare cetate în parte, nu se poate face o preluare «la pachet» a cetăților”, a explicat Marin Butar, purtător de cuvânt al CJ Hunedoara. El a exemplificat cu cazul Sarmizegetusei, unde demersurile au început în 2008 și s-au încheiat abia anul acesta. „Ca atare, nu se pot da termene în acest moment. Avem intenția să preluăm în administrare toate cetățile, dar nu pot spune când se va întâmpla acest lucru”, a încheiat Butar.
Cercetată de arheologi și prădată de căutătorii de comori
Cetatea de la Piatra Roșie a funcționat între secolul I a. Chr. și secolul I p. Chr. Platoul fortificat inițial este situat la o altitudine de 832 de metri și este înconjurat din trei părți de prăpăstii, accesul fiind posibil doar dinspre est. Rolul cetății era de a bloca accesul spre Sarmizegetusa Regia dinspre Valea Streiului. Incinta care încadrează cota 832 are ziduri groase de trei metri, formate din doi pereți paraleli din pietre masive, uniți cu bârne. Spațiul dintre pereți a fost umplut cu spărtură de piatră și pământ bătătorit. Această tehnică de construcție, numită „murus dacicus”, este de inspirație elenistică.
Cetatea a fost extinsă în preajma războaielor daco-romane cu o nouă incintă, de patru ori mai mare, dar ridicată la repezeală, cu un zid de pământ și piatră, care include și două turnuri avansate, construite odată cu prima fortificație. Zidul celei de-a doua incinte era gros de 1,5- 2 metri, avea o palisadă și înconjura mai multe terase amenajate pentru locuire. Cetatea a fost distrusă în timpul celui de-al doilea război daco-roman. Cercetările arheologice sistematice au debutat în perioada interbelică. În 1949 Constantin Daicoviciu a efectuat aici săpături arheologice extensive, care nu au fost reluate ulterior.
Săpăturile au scos la iveală o mască feminină de bronz, atribuită zeiței Bendis. În 1999, Cetatea Piatra Roșie a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO, alături de alte cinci fortificații dacice. În 2002, căutătorii de comori au găsit în apropierea clădirii templului mai multe discuri de fier cu imagini de animale pe ele. O parte dintre acestea au fost recuperate din străinătate, unde au fost vândute ilegal.
sursa: www.cluj.travel