Centrul religios de pe Tipia Ormenişului, în defileul Oltului, la Racoş

20.09.2013 00:50

Arheologul doctor Florea Costea se ocupă cu pasiune şi răbdare, de mai bine de 25 de ani de civilizaţia dacilor din sud-estul Transilvaniei în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie din Braşov, dar cum rezultatele cercetărilor de teren au apărut în publicaţii cu circulaţie restrânsă, lucrurile sunt foarte puţin cunoscute.

Datorez deci în mare măsură domnului Florea Costea ceea ce doresc să aduc în atenţia celor preocupaţi de istoria veche a acestor plaiuri.

Inima vechii Dacii este, oricum am măsura, în sud estul Transilvaniei. Din zona de curbură a Carpaţilor, îşi au originea două artere importante pentru oamenii şi pentru pământul acesta: Oltul şi Mureşul. Amândouă au fost mereu iubite şi cântate de locuitorii ţinuturilor pe care le udă şi le hrănesc dintotdeauna.

Oltul, Alutus, este o importantă arteră de comunicaţie. Izvorând din Hăşmaşul Mare, se îndreaptă spre vest, ca mai apoi să-şi schimbe direcţia cu 90 de grade şi să se îndrepte spre sud.

Acum două milenii, Dacia era acoperită cu păduri de nepătruns, care au fost o bună bucată de vreme pavăză împotriva cotropitorilor. Pe atunci albiile râurilor erau „drumurile fără pulbere” care îi uneau pe daci, pe lângă potecile cunoscute doar de ei.

Cu siguranţă defileul carpatic al Oltului a fost apărat în decursul vremurilor şi de mai multe fortificaţii puternice, unele cunoscute, altele încă nu. Toate aceste fortificaţii au funcţionat cu succes pe teritoriul intracarpatic, făcând faţă celţilor care nu s-au putut aşeza aici, iar puţinii sciţi rămaşi fiind asimilaţi uşor, după cum relevă cercetările arheologice din zonă.

Zona defileului Oltului cuprinsă între Augustin şi Mateiaş a fost intens locuită încă din prima epocă a fierului, aici existând în vechime mine din care s-a extras fierul până la epuizare. După cum se ştie, dacii aveau cunoştinţe avansate de metalurgie, fierul fiind deopotrivă necesar în timp de pace, ca şi în vreme de război. De aceea, dorinţa de însuşire a acestor teritorii nu era lipsită de importanţă.

Strabo spune că neamul dac era „istovit de războaie dese” atât împotriva agresorilor străini, cât şi a altor formaţiuni din acelaşi neam. Dacii se luptau cu îndârjire pentru apărarea bogăţiilor pământului lor la care râvneau mulţi.

Grupările zonale şi fortificaţiile sud-est transilvane cu rolul lor strategic şi militar au fost în principal anterioare întemeierii statului dac. Existenţa unor formaţiuni prestatale este de necontestat.

În jurul anului 200 î.Chr., Ţara Bârsei facea parte din formaţiunea condusă de Oroles, mai târziu în zonă fiind menţionat regele Rubobostes. După Fl. Costea şi Fl. Salvan, această zonă era locuită de dacii din neamul cumidavensilor, o ramură a cotensilor.

Era firesc ca fiecare din neamurile organizate pe aceste plaiuri să întreţină o structură administrativă şi militară reprezentată prin grupări de fortificaţii. După unirea neamurilor dace realizată de Burebista, rostul şi rolul acestor fortificaţii se va schimba esenţial, toate vor fi subordonate intereselor statului centralizat.

Ansamblul cetăţilor de la Racoşul de Jos este eşalonat pe 5 km lungime din cei 17 km câţi are Oltul între Augustin şi Mateiaş.

Au fost descoperite până acum 3 situri arheologice pe malul stâng al Oltului (Tipia Ormenişului, Dealul Vărăriei şi Piatra Detunată) şi unul pe malul drept (Tipia Racoşului).

În defileu, trezesc interesul două dealuri cu forme asemănătoare ce străjuiesc Oltul de o parte şi de alta. Cele două dealuri se numesc „tipii”. Unul e denumit Tipia Racoşului iar celălalt – Tipia Ormenişului, denumirile nefiind întâmplătoare deoarece tipie înseamnă acoperământ de cap (căciulă). Ele sunt accesibile doar dintr-o singura direcţie, având o latură inabordabilă prezentând chiar şi surplombe, aidoma răsfrângerii unei căciuli dacice, celelalte părţi având pante abrupte. Aşezarea şi caracteristicile lor a facut ca ambele „tipii” să fie alese ca amplasamente pentru cetăţi cu caracter militar. În diferite epoci, dealurile au suferit intervenţia omului, care a construit terase şi le-a netezit vârful pentru realizarea construcţiilor. Aportul omului la realizarea sistemului defensiv a fost însă minim. Caracteristicile şi rolul sacru al construcţiilor descoperite pe Tipia Ormenişului întăresc convingerea că acest deal era sfânt pentru dacii aparţinând unui areal întins şi ne putem întreba dacă nu este cumva şi acesta un „Kogaion”. Nu lipsesc nici pârâul Tipiei sau al Racilor, care curge la poalele dealului, după cum nu lipseşte nici peştera.

S-au făcut pe Tipia Ormenişului cercetări arheologice intense, în timp ce pe Dealul Vărăriei şi la Piatra Detunată cercetările sunt la început iar pe Tipia Racoşului s-au realizat doar câteva sondaje în urmă cu două decenii. Locul numit Piatra Detunată se află la 900m distanţă de Tipia Ormenişului şi a fost intens locuit încă din epoca bronzului. Aici a fost realizată o aşezare fortificată în a doua epocă a fierului, fiind apoi întărită de daci în preajma anului 200 î.Chr.

Terasele şi fortificaţiile se întind aici pe 2-3 hectare şi evidenţiază eforturile făcute pentru apărare în ultimele 2-3 secole ale regatului dac. În această aşezare s-au găsit pe lângă construcţiile de apărare şi 20 de terase. Terasele sunt antropogene, cu val dublu, alcătuite din zid de piatră şi pământ. S-au găsit urmele unui turn, precum şi ale unui atelier de orfevrărie. Fortificaţiile prezintă urme ale unui incendiu puternic, care a avut loc în prima jumătate a secolului I î.Chr., incendiere din timpul lui Burebista. Singurul motiv al incendierii poate fi existenţa unei formaţiuni puternice, care a îndrăznit să nu-i recunoască autoritatea şi care nu era interesată de unire. După unire, însă, fortificaţiile au fost întărite, reluându-şi rolul lor militar şi politic în strategia de apărare a Daciei.

Fortificaţia dacică de aici era unul din obstacolele menite a opri înaintarea atacatorilor către reşedinţa de pe Tipia Ormenişului. La punctul numit Dealul Vărăriei s-a găsit o fortificaţie foarte puternică din epoca fierului, cu val dublu şi şanţ, ambele lungi de peste 525 m şi late fiecare de 8-9 m. Valurile au fost construite din rocă locală. Construcţiile defensive ridicate aici pe numeroase terase antropogene mai erau încă vizibile între cele două războaie mondiale. Era un posibil loc de refugiu al dacilor din partea inferioară a defileului.

Tipia Racoşului este un deal calcaros cu înălţimea de 774m situat la 1,30 km N-E de localitatea Racoş. Partea superioară are spre sud o latură aproape verticală şi nu a necesitat construcţii defensive. În partea opusă a fost ridicat un zid mai lung de 80m, închis în partea de nord cu un zid perpendicular de numai 5m. Grosimea acestor ziduri este de 1,80-2,00m, fiind realizate din blocuri de calcar, unele cu laturi de peste 1m, fasonate la exterior. Lăţimea incintei este de 22m. Se pare că cetatea a fost construită în anii premergători războaielor daco-romane, dar cu siguranţă a fost un loc de supraveghere a cursului Oltului, a depresiunii Homoroadelor, precum şi a depresiunii Braşovului până spre depresiunea Baraolt.(Supravegherea şi semnalarea evenimentelor, celorlalte cetăţi situate pe dealurile mai îndepărtate.)

Tipia Ormenişului are înălţimea de 759,5 m şi este situată în stânga Oltului, la jumătatea defileului Augustin-Mateiaş.

Pe tot dealul s-au găsit urme de locuire sporadică încă din epoca bronzului. S-a observat o locuire intensă în prima epocă a fierului, când s-a trecut la prima amenajare a unei părţi din platou şi a unor terase. Tipia Ormenişului a mai suferit apoi transformări constructive cu două secole înaintea cuceririi romane.

Singurul acces spre vârf este asigurat de un drum în pantă cu o lăţime de 2,5-3m pe care se desfăşurau procesiunile, dar se putea merge şi cu carul. La intrarea în cetate se mai văd încă urmele unor porţi puternice din piatră, drumul urmând apoi pe o porţiune curba dealului şi sfârşind la 40 de m de sanctuare. Pe drumul ce urcă spre sanctuare, în dreapta, pe terasa a VI-a, s-au găsit urmele unui turn locuinţă cu laturile de 5 x 6m şi urmele unei construcţii-cazarmă, realizate cu fundaţii din piatră de calcar fasonată la exterior.

Cetatea de pe Tipia Ormenişului este deosebită net de celelalte din arcul Carpaţilor, având un rol şi o înfăţişare aparte, fiind chiar singulară în această parte a Daciei. Aici se desfăşoară construcţii pe numeroase terase. În incintă se delimitează riguros un sector militar şi un sector sacru. Nu sunt urme de locuire a civililor. Cazarma era amplasată în partea de S-E. Erau barăci construite din lemn cu paviment din piatră şi care puteau adaposti o garnizoană permanentă de 250-300 de soldaţi. Pe paviment s-au găsit numeroase vârfuri de săgeţi şi o fibulă din bronz. În încăperea mică a cazărmii, aproximativ în centru, s-au găsit urmele unei vetre lucrată deosebit de îngrijit. Această vatră are un plan circular şi este înaltă de aproape 1m. Se văd bine straturile de lut amestecat cu pietre. Diametrul vetrei este de 1,5m. Sectorul sacru era însă cel mai bine reprezentat pe Tipie.

Până acum, s-au descoperit aici urmele mai multor construcţii având acest rol; este posibil ca ele să fi fost construite în perioade diferite, dar sigur au coexistat, dovadă fiind reconstruirea sanctuarului cu aliniamente după distrugerea făcută de romani în războiul din 101-102.

Pe vârful aplatizat al dealului, incinta sacră are dimensiunile de 100 x 30m. Construcţiile amplasate aici sunt:

- un sanctuar cu aliniamente, amplasat în colţul de N-NV al incintei, lipit de zidul dinspre terasele sudice şi de cel de nord al platoului. Aici s-au găsit plinte din tuf vulcanic, de forma tronconică cu bazele de 75-80cm şi bazele mici de 50cm, înălţimea lor nedepăşind 50cm. Există exemplare şlefuite perfect, dar şi unele ce lasă impresia că nu sunt încă terminate. Distanţa dintre plinte măsoară 3.50-3,75m interax. Sanctuarul nu putea avea mai mult de 10 plinte în lungime şi 4 plinte în lăţime. Nu s-au descoperit fuse de coloană şi nici pe plinte nu sunt urme de arsură de lemn.

Se pare că la reconstruire nu s-a mai continuat ridicarea pe verticală.

În pavaj s-au găsit multe fragmente de vase dacice din ceramică, modelate cu mâna sau la roată, unele s-au putut reconstitui fiind aproape întregi, posibil a avut loc o spargere rituală cu ocazia amenajării suprafeţei pe care urma să se ridice sanctuarul.

- o clădire cu pavaj din lespezi şlefuite, care se pare că a fost locuinţa preotului sanctuarului cu aliniamente. S-au găsit foarte mult cioburi de vase de ceramică, executată manual şi la roată. Este posibil ca în această sală să se fi desfăşurat ospeţe după terminarea ceremoniilor.

Lângă această construcţie, s-au găsit urmele a două vetre de foc, una dintr-o fază mai veche cu diametrul de 3m şi o alta, construită într-o fază mai nouă, cu un plan pătrat, înălţată de la podea şi marcată pe margine cu pietre mai mari. Pe suprafaţa acesteia s-au găsit şi două scoabezăvor. Existenţa sobelor pentru încălzit duce la concluzia că aceste construcţii funcţionau permanent.

- un sanctuar circular de mai mici dimensiuni dintr-o fază mai veche, anterior sanctuarului cu aliniamente.

- sanctuarul circular complex din incintă. Cel mai interesant sanctuar este cel situat pe o terasă exterioară incintei şi este compus din trei costrucţii concentrice, astfel:

- o construcţie exterioară abia perceptibilă cu diametrul exterior de 19,30m, constând dintr-un şir de pietre de calcar şi ofiolit. Urmele de arsură şi cărbune indică faptul că susţineau o structură din lemn. Distanţa dintre această construcţie şi cea intermediară este de aproximativ 1m.

- construcţia intermediară este un cerc perfect, realizat din blocuri din tuf vulcanic, alb, cu lăţimea de 20cm, fasonate în arc de cerc. Lungimea lor oscilează între 0,45 şi 0,90m iar înălţimea între 0,13 şi 0,16cm. Blocurile sunt aşezate cap la cap fără un sistem de îmbinare între ele. Diametrul acestei construcţii este de 15,50m.

- construcţia interioară este amplasată descentrat în interiorul celei intermediare. Are două încăperi dintre care una rectangulară, cu laturile de 7,00 x 6,50m şi alta absidală, cu arcul absidei la 2,30m de peretele despărţitor. Talpa construcţiei este din lespezi de calcar de dimensiuni mai mari, cioplite îngrijit. S-au găsit resturile a trei stâlpi de lemn din colţurile încăperii rectangulare iar în peretele despărţitor s-au găsit resturile altor trei stâlpi de lemn. Peretele era realizat dintr-un schelet de lemn de brad, lipit cu lut făţuit. Pereţii exteriori aveau aceeaşi structură, dar erau mai groşi. Podina era din lut făţuit. Între cele două încăperi s-a găsit un fragment de bârnă-prag. În încăperea rectangulară s-au găsit urmele unei bârne din lemn carbonizat, în care erau bătute piroane în formă de cap de lebădă. S-a găsit o cantitate apreciabilă de lipitură arsă şi cărbune ce sugerează că cele trei construcţii aveau un acoperiş comun din lemn. Construcţiile sunt în trepte descendente, cea interioară fiind amplasată mai sus decât celelalte. În încăperea rectangulară s-a găsit un bogat material arheologic, constând în ceramică şi piese metalice. Ceramica din acest sanctuar este diferită de cea găsită în restul sitului.

Erau oale mari cu guler sau vase fără fund. S-au găsit balamale şi un zăvor metalic. Prezenţa piroanelor cu cap de lebădă înfipte în bârnă, ca şi a vaselor mari de ceramică indică faptul că aici se depuneau ofrande pentru o divinitate care putea aduce belşug. În încăperea absidală nu s-a găsit inventar, ceea ce înseamnă că aici era locul sacru atribuit divinităţii.

Forma circulară a sanctuarului indică faptul că la început dacii sărbătoreau aici soarele la solstiţii.

Ca o curiozitate, se pare că divinităţile, implorate în aceste sanctuare, acţionează încă, pentru că solul de pe platou şi de pe terase este deosebit de negru şi mănos, plantele sălbatice cresc mai viguroase şi mai înalte decât în alte locuri. Un examen pedologic asupra unui pumn de pământ de pe Tipia Ormenişului a aratăt că solul are caracteristici similare celui din Bărăgan, pedologul spunând că solul analizat, cu nici un chip nu poate fi de pe un vârf de deal necultivat .

O descoperire majoră, concretă, privind civilizaţia străbunilor noştri daci a fost realizată de Andrei Vartic, fizician român din Basarabia, care găseşte în sanctuarul dacic de la Racoş, cuie dacice. Duce un exemplar din aceste cuie la Chişinău, la Moscova şi Leningrad şi-l cercetează în laboratoare speciale. Află astfel că acel cui de peste 2000 de ani (şi care nu vrea să ruginească) avea în componenţa lui nici mai mult, nici mai puţin decât alfa-fier pur de 99,97%; nici urmă de impurităţi, adică de compuşi ai carbonului ce rămân de la prelucrare.

O „minune antică“, ce se poate obţine numai în condiţii speciale de laborator sau în cosmos! Până la ora actuală sunt cunoscute în lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stâlpul de fier de la Delhi şi un disc din Mongolia, datat din secolul IX. Cuiul Dacic, care nu vroia să ruginească, de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur era acoperit, nu cu vopsea, ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care îl protejau impecabil, păstrându-i puritatea; aceste trei straturi fiind: 1. suprafaţa – Magnetita “Fe3O4” 2. oxid de fier “FeO” 3. alumino –silicaţi.

Prin numărul de sanctuare descoperit până acum, Tipia Ormenişului se remarcă drept un loc important pentru statul teocratic dac, cetatea având în principal un caracter sacru şi în secundar un caracter militar. De multe ori la daci, regele îndeplinea şi funcţia de mare preot. La ceremoniile care se desfăşurau în această cetate, participau un numar mare de oameni, ceremoniile fiind importante pentru populaţia aflată pe o rază destul de mare, întrucât cetăţi cu caracter sacru, descoperite până în prezent, fiind puţine în Dacia. Rămâne de studiat ce divinităţi erau celebrate şi invocate în aceste sanctuare, având în vedere că religia era o dimensiune foarte importantă a civilizaţiei dacilor. Trăinicia şi excepţionala situare strategică a fortificaţiilor din Sud-estul Transilvaniei s-au aflat în atenţia regilor daci, similar acelora din Munţii Orăştiei. Înaintea războiului din anul 106. ele erau destinate a fi un punct de regrupare şi reluare a confruntărilor cu romanii, dar şi de susţinere a moralului şi a credinţei locuitorilor. De aceea, fiind informaţi de existenţa lor, romanii le-au distrus cu sălbăticie. Sanctuarele nu au mai fost refăcute poate şi pentru că între timp dacii îmbrăţişaseră creştinismul – Divinitatea coborâse printre oameni.

 

sursa: https://www.dacia.org/daciarevival/dacia-magazin-2012/384