Canionul romanesc- Râpa Roșie
La sud-est de Munţii Apuseni, în culoarul Mureşului nu departe de cursul acestuia, în imediata vecinătate a oraşului Sebeş din Alba, există o rezervaţie naturală cu valori geologice, peisagistice şi botanice care merită atenţia naturalistului: Râpa Roşie.
O simplă râpă, un versant abrupt caracterizat de surpări şi eroziune torenţială… totuşi câte minunăţii poate să ascundă?
De la distanţa care permite o privire panoramică asupra Râpei Roşii, numeroasele coloane şi muchii verticale separate de ravene şi clăi piramidele supraetajate (“piramide coafate”), obeliscuri, contraforturi şamd, dau senzaţia asemănării cu o enormă orgă roşiatică, un mare basorelief ce are circa 800 m lungime şi înălţimi ale pereţilor cvasiverticali de circa 80-100 m.
Abrupturi impresionante, sculpturi făcute de natură ce prezintă o dantelărie de forme, turnuri, turnuleţe, ravene, hornuri, coloane, piramide, nişe şi micronişe, variate terase, cornişe şi brâuri orizontale formate din conglomerate poligenetice mai bine cimentate şi rezistente la eroziune pentru o vreme, ajungând înierbate şi susţinând câte un arbore dezvoltat pe careva loc mai stabil. Acest tip de peisaj este denumit “badlands”, terenuri rele, stil de landşaft care în alte zone ale Globului există pe mari suprafeţe, pe când la noi este o raritate insular-izolată.
Prin acţiunea agenţilor eroziunii asupra depozitelor sedimentare constituite din roci foarte friabile, structura geologică este vizibilă la zi: acest loc ne oferă o privelişte asupra stratificării alternative şi încrucişate de origine fluviatilă, cu straturi cu înclinări diferite şi lenticulare.
Depozite sedimentare formate din roci de culori roşiatice (din cauza prezenţei oxizilor de fier), dar şi albicioase şi cenuşii, cu structuri petrografice variate, de la argile, marne calcaroase, microconglomerate slab cimentate, gresii, care în urma spălării liantului argilos se dezagregă uşor şi ajung să producă nisipuri şi pietrişuri, acumulate la baza versanţilor unde formează conuri de dejecţie.
Aşa cum zice Marcian Bleahu în cartea “Rezervaţii naturale geologice din România”, Ed. Tehnică, Bucureşti 1976, p. 34-36: „Rezultatul acestei îmbinări dintre tuburile verticale şi brâiele orizontale dau un straniu aspect de basoreliefuri orientale, culoarea intensă roşie şi violacee accentuând mai mult impresia de frumuseţe barbară.”
Ică Giurgiu de la Clubul de Speologie “Emil Racoviţă” din Bucureşti arăta că între peşterile formate în roci necalcaroase, la Râpa Roşie se cunosc Peştera Mare de 25 m lungime, Peştera Bursucilor de 21 m şi Peştera nr. 4, de 11 m lungime, peşteri formate în argilă şi pământ.
Interesantă este o plimbare pe cursurile fără apă ale torenților care se ramifică dendritic pe sub versanți: te poți strecura ca un urs sau ca o felină pe sub trunchiuri căzute, printre liane sau mergând agale pe substratul orizontalizat al sedimentelor depuse în aceste albii de ape temporare.
Ca să ajungi în zona centrală de unde poți observa cel mai bine detaliile geomorfologice, trebuie să urmezi poteca ce trece peste o asemenea vale de torent. Merită să faci câteva incursiuni pe traseele adâncite de apele puhoaielor formate în momentele de după ploile torențiale. Dealtfel, dacă privești de aproape acești versanți, detaliile devin oarecum banale, iar frumusețea dantelăriilor erozionale oferă plăcere estetică de la distanță mai mare. În acest context, poți avea senzația că Râpa Roșie este mai interesantă de la distanță decât de aproape.
Aceste depozite sedimentare din Miocenul Inferior (Formaţiunea de Sebeş) au incluse şi fosile care provin din depozite anterioare, inclusiv mezozoice, care au fost rearanjate cu ocazia proceselor geologice ale acelor vremuri. Sunt depozite de sedimente fluviatile, cu roci slab cimentate, depuse sub formă de argile, gresii şamd.
Deşi sună ironic, “Balaur bondoc” este denumirea ştiinţifică a unei specii de dinosaurian carnivor, descrise pe baza unei fosile provenite din depozite de Sebeş la marginea unui curs de apă nu prea departe de Râpa Roşie. Marea descoperire a fost realizată în septembrie 2009, la 2,5 km de Sebeş, la Sebeş Glod. Fosila bine păstrată a unui exemplar tânăr de dinosaurian, care a ajuns prezervată în nămolurile depuse de o viitură din urmă cu 70 de milioane de ani. O descoperire realizată de geologul şi paleontologul Mátyás Vremir de la Erdélyi Múzeum-Egyesület de la Cluj-Napoca.
Valoarea acestei descoperiri paleontologice este extraordinară prin faptul că fosila bine păstrată permite formarea unei păreri realiste despre dinosaurienii carnivori cretacici ai paleoinsulelor care caracterizau peisajul de pe la noi… în acele vremuri, când cele mai performante mamifere erau nişte mărunte animale ce se ascundeau în văgăuni şi găuri, pe sub pietre. Evident că descoperirea lui Balaur bondoc a atras atenţia în mass media internaţională, precum şi în cea din România, care a prezentat cazul la un nivel la care a fost capabilă să o prezinte. Fosila devine parte a noii colecţii paleontologice dezvoltate de Erdélyi Múzeum-Egyesület, după ce anterioara colecţie valoroasă de paleontologie a Asociaţiei a fost preluată în 1950, de către statul dictatorial comunist roman… colecţie aflată acum preponderent la Faculatea de Geologie a Universităţii Babeş-Bolyai. Dealtfel, în 1997 au fost descoperite câteva oase în bazinul Haţeg, care acum sunt atribuite lui Balaur bondoc, dar acelea nu erau destul de consistente pentru a ne face o impresie detaliată despre această specie de dinosaur.
Dacă vezi masivele depozite sedimentare care formează dealurile zonei, deschise la vedere în secţiunea de la Râpa Roşie, şi dacă vezi că de prin zonă se cunosc deja variate specii de dinosaurieni şi alte reptile mezozoice, îţi poţi doar închipui cam câte alte fosile trebuie să existe în aceste uriaşe depozite. In principiu pot să existe chiar schelete complete, locuri unde condiţiile de fosilizare să fie bune şi să adune şi să păstreze asemenea valori naturalistice. Şansele sunt mici ca acestea să ajungă în mâna specialiştilor atunci când ele apar la zi la ceva margine de apă sau în ceva prăbuşire de versant. Oricum, este splendid că există asemenea locuri care ar trebui să fie protejate, studiate şi valorificate ecoturistic, mult mai bine decât este situaţia actuală.
Revenind la biodiversitatea actuală de la Râpa Roşie, avem şi aici destule elemente interesante. Orientarea sudică a versanţilor de la Râpa Roşie a dus la existenţa unui microclimat călduros, care asigură condiţii de viaţă pentru specii termofile şi xerofile… Pădure xerotermofilă, pâlcuri de arbori, tufărişuri, pajişti xerice, comunităţi de plante interesante. Al. Borza are o lucrare, Monumentul Natural “Râpa Roşie” de la Sebeş, iar o interesantă descriere a vegetaţiei de la Râpa Roşie a fost realizată de Alexandru Borza în cartea “Amintirile turistice ale unui naturalist călător pe trei continente”, p. 189-190, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1987 care arată că: „Aici avem şi un decor vegetal unic în felul său, compus din flori rare pripăşite în timpul diluviului rece (Cuaternarul glaciar), din epocile calde şi uscate, apoi mai umede şi calde postdiluviale. (…) plante stepice orientale, ierburi uscăţive, (…) stejarii pufoşi, (…) o garoafă proprie numai acestor locuri: Dianthus serotinus varietas demissorum, cu flori albe şi miros suav, împodobind râpele din fund. Acestora li se mai adaugă şi multe alte plante rare, contribuind la faima naturalistă a acestui adevărat monument al naturii.”
Remercabilă este prezenţa cârcelului (Ephedra distachya) şi garoafa sălbatică (Dianthus serotinus). Dintre plantele arborescente, se cunosc de aici specii de tei (Tilia platyphyllos, Tilia cordata), ulm (Ulmus foliacea), carpenul (Carpinus betulus), arţari (Acer platanoides, Acer tataricum), stejari (Quercus robur, Q petraea); interesantă este prezenţa stejarului pufos (Quercus pubescens), o specie a silvostepelor, rară în Transilvania.. Dintre arbuşti, sunt prezente păducelul (Crataegus monogyna), socul negru (Sambucus nigra), socul de munte (Sambucus racemosa), sângerul (Cornus sanguinea), dârmozul (Viburnum lantana), călin (Viburnum opulus), salba moale (Euonymus europaeus), măceşul (Rosa canina), porumbarul (Prunus spinosa)
Platoul superior al Râpei Roşii a fost cercetat arheologic în 1865 de către Fr. W. Schuster, care a descris amănunţit ceramica găsită, reprezentată de vase mari sau mici cu ornamentaţie specifică.
Săpături pe o mică zonă de la poalele Râpei Roşii au fost făcute de I. Al. Aldea, începând cu 1966. Conform lui Cristian Ioan Popa, Apulum XLIII/1, 2006, p. 45-55, “în anul 1999, în urma desprinderii unei falii de pământ, situl de deasupra Râpei Roşii este descoperit, fiind găsite (…) numeroase materiale şi urme ale două complexe Coţofeni (…) În 2001 s-a descoperit o groapă (…) de 1 m (…) adâncindu-se cu 0,90 m (…) ceramică de tip Coţofeni, (…) ceşti, străchini, castroane, vase de provizii, decorate prin incizie, impresiune, unele în maniera împunsăturilor succesive (…) urme de cărbune şi un mic fragment de ocru roşu. (…) aranjate mai multe pietre (gresii), trei dintre ele purtând pe una din feţe urme de folosire/finisare, ce ne determină să le interpretăm drept fragmente ale unor râşniţe (…) un bolovan, prelucrat pe jumătate, o figură antropomorfă.”
Lumina roşiatică a apusurilor de soare face ca acest loc să devină mirific, iar atractivitatea peisajului inedit este simţită mai ales de cei apţi de a face fotografie naturalului, îndrăgostiţi de cromatica şi formele de o splendoare imposibil de descris în cuvinte.
Sursa: https://peterlengyel.wordpress.com/2012/06/20/rezervatia-naturala-rapa-rosie/