08.09.2013 23:18

Istoria îşi retrăieşte gloria!

 

E aproape imposibil de descris în pagini puţine, dar este infinit mai uşor de descoperit pas cu pas, într-o plimbare: Cetatea Alba Carolina. Pentru că tot ce vei găsi aici arată biruinţa oamenilor asupra timpului şi un fel unic, greu de egalat, în care oamenii au ştiut să transforme vremurile şi să le rezume într-un singur cuvânt: acum!

Frumuseţea locului, bunătatea şi înţelepciunea oamenilor, toate acestea fac din acest ţinut o ţară de legendă. Dar toate, toate n-ar fi nimic fără Cetate! Pentru că inima oraşului este Cetatea Alba Carolina, locul în care trecutul are viitor!

Cetatea Alba Carolina uşor de ajuns, greu de uitat!

Nici timpul şi cu atât mai puţin distanţele, nimic nu-l poate împiedica pe călătorul însetat de istorie să ajungă la Alba Iulia, în Cetate. Nici cei 340 de kilometri ce despart Alba Iulia de Bucureşti, nici cei 100 de kilometri de la aeroporturile internaţionale din Cluj Napoca şi Tîrgu Mureş şi nici drumul de 70 de kilometri de la aerogara din Sibiu, nu pot sta în calea cuiva care vrea să câştige pariul cu trecutul şi să-l descopere la el acasă, în Cetatea Alba Carolina.

De aici, din inima Transilvaniei, străjuită la răsărit de apele limpezi ale Mureşului, iar la apus de dealuri semeţe, înconjurată de apele repezi ale Ampoiului spre nord şi de câmpii roditoare către sud, Alba Iulia, cealaltă capitală, e gata mereu să-şi primească oaspeţii şi să-şi împartă cu ei mileniile şi miile de legende.

Cetatea Alba Carolina respiră aerul istoriei!

Încă dinainte de cele scrise, există dovezi clare că la Alba Iulia, mileniile au trecut blânde peste locuri şi oameni. Primele astfel de dovezi se pierd în negura istoriei, cu mult înainte de era noastră. Vestigiile de la începutul primului mileniu atestă că istoria oraşului Alba Iulia şi a Cetăţii sunt legate direct de cetatea dacică de la Piatra Craivii, cunoscută sub numele Apoulon, ridicată pe un masiv stâncos la numai 20 km nord de oraşul de acum. Apoulon-ul dacic a devenit apoi Apulum, un oraş închegat din castrul roman construit pentru legiunea a XIII-a Gemina şi din canabele ridicate lângă castru.

La începutul mileniului II, Alba Iulia devine centrul unui voievodat condus de Gyula. În anul 1002, Gyula este învins de regele maghiar Ştefan cel Sfânt, moment care marchează intrarea treptată a oraşului în componenţa Regatului Maghiar.

În perioada medievală, oraşul a purtat diferite denumiri: Bălgrad, Fehervar sau Weissenburg, fiecare dintre ele aleasă după cei care, vremelnic, au condus oraşul şi Cetatea.

Unul dintre momentele istorice de referinţă în istoria oraşului, dar şi a întregii Românii este anul 1600, când Alba Iulia devenea prima capitală a celor 3 ţări româneşti: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, unite sub sceptrul lui Mihai Viteazul. Alba Iulia devenea astfel mai mult decât un oraş, un simbol puternic, sacru, al unităţii românilor, iar acesta a fost şi motivul pentru care tot Alba Iulia a fost aleasă, mai târziu, ca loc al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

"Scripta manent" a fost dictonul care s-a regăsit mai bine ca oriunde altundeva la Alba Iulia. Aici a apărut în 1699 Bucoavna, primul abecedar din istoria învăţământului românesc şi tot Alba Iulia a fost cel mai important centru tipografic în perioada secolului al XVII-lea. S-au tipărit cărţi în limba română, latină, maghiară şi germană, una dintre cele mai importante fiind "Noul Testament", în prefaţa căreia mitropolitul Simion Ştefan formulează ideea necesităţii unei limbi scrise comune pentru toţi românii din toate provinciile. În 1622, sub patronajul principelui Gabriel Bethlen, ia fiinţă colegiul academic de la Alba Iulia, ce va deveni cea de-a doua şcoală cu rang de universitate din Transilvania, după cea de la Cluj.

Un alt moment important în istoria oraşului este legat de finalul răscoalei ţărăneşti din 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Martiriul lui Horea şi Cloşca a fost ultima execuţie prin "tragere pe roată" din Imperiul Habsburgic.

Perioada cuprinsă între anii 1870-1914, cunoscută sub numele "La Belle Epoque", a fost una de mari transformări şi realizări pentru oraş.

Sfârşitul Primului Război Mondial a adus cu sine şi înfăptuirea idealului naţional, Unirea tuturor teritoriilor locuite de români. Astfel, la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, în Casina Militară, denumită ulterior Sala Unirii, cei 1228 de delegaţi decid Unirea Transilvaniei, Banatului Crisanei şi Maramureşului cu România. Astfel, ceea ce începuse Mihai Viteazul la 1600, s-a desăvârşit după mai bine de 300 de ani, Cetatea Alba Carolina păstrându-şi renumele şi devenind Cetatea Marii Uniri. Iar dacă mai era nevoie şi de o altă confirmare a statutului special al oraşului Alba Iulia, aici, la 15 octombrie 1922, regele Ferdinand şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari.

Cetatea Alba Carolina una din cele 7 minuni ale României

Zeci de mii de români au participat în urmă cu doar câţiva ani la una dintre cele mai ample campanii mediatice, prin care erau chemaţi să-şi aleagă minunile, locurile şi simbolurile care le reprezintă cel mai bine ţara. În final, pe baza a peste 60.000 de voturi, au fost alese cele 7 minuni ale României: Ansamblul Brâncuşi - Târgu-Jiu, Castelul Corvinilor - Hunedoara, Cetatea Alba Carolina Alba Iulia, Cetăţile dacice - Munţii Orăştiei, Iaşiul cultural, Mănăstirile pictate din Bucovina şi Sibiul istoric. Dincolo de ierarhii, în care avem dreptul să credem sau nu, există însă mândria de a reprezenta România în esenţa ei şi cu tot ce are ea mai frumos.

După ani întregi de muncă şi restaurare, Cetatea Alba Carolina îşi arată adevărata valoare şi te aşteaptă cu toate porţile deschise, mai frumoasă ca oricând. Pregăteşte-te de o lecţie de istorie total neconvenţională, trăită pe viu, alături de oamenii şi personajele care au scris-o şi înfăptuit-o, în locurile binecuvântate în care Cetatea Alba Carolina respiră aerul istoriei.

Cetatea bastionară de tip Vauban de la Alba Iulia a fost construită între anii 1715-1738 în contextul instaurării stăpânirii habsburgice în Transilvania. Autorităţile habsburgice au văzut în noua fortificaţie una cu un rol important, atât în sistemul de apărare împotriva turcilor, dar şi de consolidare a puterii lor în teritoriile ocupate. Astfel, urma să devină fortificaţia principală a Transilvaniei, mai ales că era construită după cele mai noi metode de fortificare ale vremii, inspirate de sistemele concepute de arhitectul militar francez, mareşalul Vauban. Fortificaţia bastionară de la Alba Iulia este apărată de trei sisteme de fortificaţii. Acestea adoptă forma unui heptagon neregulat, cele şapte bastioane conferindu-i o imagine stelată, caracteristică cetăţilor de acest tip.

Bastioanele cetăţii le regăsim astăzi, la fel ca la începuturi, purtând aceleaşi nume ca şi în trecut: Trinitatea cel mai mare bastion, putând fi recunoscut după blazonul încoronat cu câmpuri multiple şi frunze de acant -, Sfântul Ştefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano şi Sfânta Elisabeta.

Trasee Turistice

 

Traseele turistice ale Cetăţii Alba Carolina, concentrează, în derularea lor, principalele puncte şi monumente istorice: Traseul celor Trei Fortificaţii, care conţine elemente istorice din trei epoci diferite, Traseul Eroilor Neamului, Traseul de Nord, Traseul Porţilor Cetăţii. Indiferent pe care dintre ele te poartă paşii, vei găsi o poartă mereu deschisă spre un trecut glorios pe care prezentul îl respectă întocmai.

Traseul Porţilor Cetăţii: 7 porţi mereu deschise către una dintre cele 7 minuni ale României: Cetatea Alba Carolina!

Poarta I a cetăţii bastionare Alba Carolina, asigură accesul din direcţia estică, dinspre Oraşul de Jos. Patru basoreliefuri impresionante cu scene din mitologia greacă şi romană fac cea mai bună legătură cu mileniile trecute, cu originile cetăţii.

 

Poarta a II-a este amplasată pe cea de-a doua linie de apărare, în capătul de sus al unui culoar construit în rampă. Poarta a fost distrusă în 1937, în timpul ridicării Obeliscului dedicat lui Horea, Cloşca şi Crişan, fiind reconstituită pe baza imaginilor de epocă.

Poarta a III-a este adevăratul simbol al oraşului Alba Iulia, cea mai mare şi mai impunătoare dintre porţile cetăţii, între bastioanele Sfântul Eugeniu de Savoia şi Sfântul Capistrano, asigurând intrarea în fortăreaţa propriu-zisă. Poarta masivă este susţinută de patru piloni şi opt pilaştri angajaţi ce susţin prin arcuri puternice bolţile deasupra cărora se ridică postamentul statuii ecvestre a lui Carol al VI-lea, împăratul Imperiului austriac în timpul căruia s-a ridicat cetatea.

Fostul Comisariat şi Manutanţa sunt alte două obiective esenţiale ce trebuie văzute în Cetatea Alba Carolina. Clădirea comisariatului s-a numărat între primele proiecte realizate de arhitectul cetăţii, G.M.Visconti.

Poarta a IV-a este singura poartă ornamentată de pe latura de vest a cetăţii, fiind poziţionată la mijlocul curtinei ce leagă bastionul Trinitarienilor de bastionul Sf. Mihail şi la capătul de vest al drumului principal care străbate cetatea. Poarta este împodobită numai pe partea interioară, unde se remarcă o intrare semicirculară flancată de doi pilaştri prevăzuţi şi ei cu coloane şi atlanţi, la fel ca şi celelalte 3 porţi de la răsărit. Poarta era utilizată extrem de eficient de armata austriacă. Astfel, la nivelul superior se găseau spaţiile de locuit ale personalul militar, transformate uneori şi în loc de detenţie pentru ofiţeri. Dedesubt, în valul de pământ al curtinei, au fost amenajate simetric camerele de gardă.

Poarta a V-a a fost amplasată pe colţul de sud-vest al ravelinului Sf. Mihail, demolat parţial în 1921, cu ocazia lucrărilor de construcţie a Catedralei Ortodoxe. Poarta este una dintre intrările secundare, aflate în partea vestică a cetăţii Alba Carolina. Arhitectura acesteia este una simplă, fără elemente sculpturale. În faţa porţii se găseşte un pod ce face legătura între ravelinul Sf. Mihail şi cea de-a treia linie de apărare a cetăţii, numită contragardă.

Poarta a V-a a beneficiat de lucrări de restaurare şi conservare. Acestea s-au desfăşurat pe parcursul anului 2010, proiectul de reabilitare fiind realizat de Primăria Municipiului Alba Iulia şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi finanţat de guvernele Islandei, Liechtenstein-ului şi Regatului Norvegiei prin Mecanismul Financiar Spaţiul Economic European.

Poarta a VI-a nu a fost încă reabilitată, dar este inclusă în proiectul de refacere a zidului de vest al cetăţii, distrus în 1921, în timpul lucrărilor de ridicare a Catedralei Încoronării. Odată cu refacerea porţii se va reconstitui drumul regal, traseul pe care a fost primit regele Ferdinand I în Cetatea Marii Uniri.

Poarta a VII-a era utilizată de trupe, pe zona contrafortului sudic. În timpul asediului cetăţii de către trupele maghiare, între anii 1848-1849, a fost blocată, fiind repusă de curând în circuit. Poarta scurtează la jumătate drumul turiştilor care aleg să intre în Cetate dinspre latura de nord a fortificaţiei.

Traseul celor trei fortificaţii oferă vizitatorilor posibilitatea de a călători în timp de-a lungul a două milenii, printre vestigiile a trei fortificaţii, din trei epoci diferite, construite succesiv pe aceeaşi locaţie, fiecare nouă cetate incluzând-o pe cea veche: Castrul Roman (106 d.Ch.), Cetatea Medievală (sec. XVI-XVII) şi Cetatea Alba Carolina, fortificaţie de tip Vauban (sec. XVIII). Ceremonialul schimbului de gardă adună în fiecare zi, dar mai ales sâmbăta, zeci de turişti dornici să vadă un spectacol unic, menit să aducă viaţa între zidurile fortificaţiei vechi de trei sute de ani.

 

Caponiera are forma unei galerii acoperite care străbate zidul dintre bastioanele Eugeniu de Savoia şi Sf. Ştefan. În prezent, aici se află camerele de gardă ale corpului de artilerie şi o galerie expoziţională cu imagini din timpul restaurării porţilor.

Poarta de sud a Castrului Roman, mărturie veche de peste două mii de ani a civilizaţiei romane pe aceste meleaguri, Poarta Principalis Dextra, cum era numită, ne vorbeşte de vremuri demult apuse şi despre o perioadă înfloritoare a vechiului Apulum. Accesul în incinta castrului se realiza prin intermediul a patru porţi dispuse câte una pe fiecare latură. Poarta de Sud este singura care se mai poate vedea în prezent. Ea face parte din categoria porţilor duble şi era încadrată de două turnuri. Astăzi, Poarta de Sud a castrului roman poate fi vizitată de către toţi cei care vin la Traseul celor Trei Fortificaţii. Deopotrivă, turişti români şi străini admiră frumuseţea acestei porţi de fortificaţie romană, unde elemente de piatră nouă cu altele vechi de două mii de ani, recompun cu o deosebită eleganţă o mărturie palpabilă a şederii aici a vestitei Legiuni a XIII-a Gemina.

Poarta Monetăriei Principatului Transilvaniei a fost construită pe locul unde au existat o biserică şi o mănăstire închinate Sfântului Duh, atestate documentar din anul 1294, ambele aparţinând călugăriţelor benedictine. După desfiinţarea mănăstirii benedictine, locul acesteia este luat de Monetăria Principatului, în care s-au bătut monede începând din primii ani ai secolului al XVII-lea. Din 1714, găsim aici Monetăria Imperială.

Istorie vie: Cetatea, oricât de impresionantă în măreţia ei, avea nevoie de o pată de culoare în mişcare, de dinamism, pentru a se putea lăsa descoperită aşa cum a fost la începuturi.

Ceremonialul schimbului de gardă adună în fiecare zi, la prânz, zeci de turişti dornici să vadă un spectacol unic, menit să aducă viaţa între zidurile fortificaţiei vechi de trei sute de ani. Garda Cetăţii Alba Carolina, cu soldaţi îmbrăcaţi în uniforme identice cu cele purtate şi de armata austriacă medievală, este compusă dintr-un corp de artilerie, unul de infanterie şi un altul de cavalerie.

Platforma de artilerie este o altă atracţie a Cetăţii. Aici sunt dispuse trei tunuri de epocă funcţionale ce pot fi văzute "la lucru", executând câte o salvă de onor în cinstea drapelului municipiului Alba Iulia, arborat pe zidul cetăţii Alba Carolina, în fiecare sâmbătă, la ora 12:00. Acest măreţ spectacol se poate urmări de pe cele mai înalte ziduri, unde sunt amenajate locurile de belvedere.

Bastionul Saşilor a fost construit pe latura de sud-est a cetăţii medievale de la Alba Iulia în timpul principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613-1629). A primit această denumire deoarece a fost finanţat de comunitatea săsească din Transilvania. Începând cu prima jumătate a secolului al XVIII-lea, acest bastion a fost inclus în noua fortificaţie de tip Vauban primind o nouă funcţionalitate, aceea de "cavalier bătrân". Bastionul Saşilor este unul dintre obiectivele aflate de-a lungul Traseului celor Trei Fortificaţii.

Sala Armelor se află la baza Bastionului Saşilor, având un decor de epocă fabulos, reconstituit până în cele mai mici amănunte. Fiind iniţial una din camerele de gardă ale vechii cetăţi medievale, în anul 1715, odată cu începerea lucrărilor la cetatea Alba Carolina, a fost transformată într-o bucătărie ale cărei celebre cuptoare au funcţionat până la începutul secolului al XX-lea.

Obeliscul a fost ridicat în anul 1937, din iniţiativa "Astrei" şi cu contribuţia populaţiei, fiind închinat memoriei conducătorilor răscoalei de la 1784-1785, Horea, Cloşca şi Crişan. El a fost realizat din granit de către arhitectul E. Mihălţan şi sculptorul Negrulea. La bază se află o celulă simbolică, în partea de est, o Victorie Înaripată ţinând în mână o cunună de lauri, iar în partea de vest un basorelief reprezentându-i de Horea, Cloşca şi Crişan. Pe soclul obeliscului apare inscripţia: "Smerită închinare lui Horea, Cloşca şi Crişan", care exprimă omagiul adus celor trei martiri.

Celula lui Horea a fost construită în memoria martiriului lui Horea, conducătorul principal al răscoalei ţărăneşti din 1784-1785, deasupra Porţii a III-a, sub soclul statuii ecvestre a lui Carol al VI-lea.

Temniţa este situată pe flancul de sud-est al bastionului Eugeniu de Savoia din cetatea bastionară de tip Vauban Alba Carolina. Acesta a beneficiat de lucrări de consolidare şi a fost amenajată corespunzător pentru a putea fi vizitată. În trecut temniţa a fost folosită de către autorităţile austriece pentru a-i pedepsi pe cei care au încălcat legea, până la stabilirea sentinţei finale.

Locul de supliciu reprezintă un simbol al locului unde au fost traşi pe roată Horea şi Cloşca. Prezentarea este sugestivă: aici putem vedea securea, cătuşele, scaunul de sub spânzurătoare, roata de tortură, precum şi un panou explicativ cu Răscoala din 1784, detalii despre instrumente, execuţie, reprezentaţii grafice ale torturilor din vremea respectivă.

Catedralele cetăţii

Catedrala ortodoxă, cunoscută şi sub numele de Catedrala Încoronării, constituie expresia artistică a unităţii noastre naţionale realizată prin actul din 1918. Arhitectura sa, inspirată după modelul bisericii Curţii domneşti din Târgovişte, se înscrie în curentul romantic, iniţiat în arta românească în ultimele decenii ale secolului trecut, ce şi-a propus valorificarea creaţiei artistice medievale de la sud de Carpaţi.

Construcţie impunătoare, ridicată între 1921-1922, după planurile arhitectului Victor Ştefănescu, sub conducerea inginerului Tiberiu Eremia, aici au fost încoronaţi suveranii României Mari la data de 15 octombrie 1922.

La interior, decorul pictural datorat pictorului Costin Petrescu, respectă programul iconografic tradiţional ortodox, la care influenţele apusene sunt evidente. De o parte şi de alta a intrării apar portretele suveranilor României Mari - regele Ferdinand I Întregitorul şi cu soţia sa, Maria - subliniind semnificaţia istorică a edificiului.

Începuturile construcţiei Catedralei romano-catolice "Sfântul Mihail", se regăsesc înainte de anul 1000. Catedrala este cel mai valoros monument al arhitecturii medievale timpurii din Transilvania, îmbinând armonios elementele romanice cu cele gotice.

Cea mai importantă construcţie din epoca Renaşterii timpurii din Transilvania este fără îndoială capela "Lazo", aflată pe latura nordică a catedralei, în interiorul acesteia se află ă o boltă cu nervure gotice târzii, având cheia de boltă decorată cu blazoanele unor personalităţi transilvănene.

În interiorul catedralei se află sarcofagul lui Iancu de Hunedoara, alături de cele ale fratelui său Johannes Miles, a fiului său mai mare, Ladislau (situate în nava laterală sudică) şi cele ale reginei Isabella şi a fiului său Ioan Sigismund (situate în nava laterală opusă).

Clădirea "Ierihon" a fost ridicată în anul 1900, pe acelaşi aliniament cu catedrala romano-catolică, la răsărit de aceasta, pe locul unde s-a aflat vechea clădire "Ierihon". Orientată spre piaţă, faţada principală se distinge prin decorarea discretă a ferestrelor cu elemente profilate pe orizontală şi verticală. Accentul pus pe intrarea din colţ, încoronată cu o atică inscripţionată cu anul edificării (MCMII), induce o uşoară notă de monumentalitate construcţiei.

Palatele cetăţii

Palatul Episcopal

Numeroasă şi cu atribuţii importante, "curtea episcopală" de la Alba Iulia, avea nevoie de un sediu reprezentativ încă de la constituirea sa, lucrările de construcţie desfăşurându-se în acelaşi timp cu edificarea catedralei romanice. După anul 1541, palatul Episcopal devine locuinţa reginei Isabella şi a fiului ei, Ioan Sigismund, iar după secularizarea averilor boiereşti (1556) se transformă în reşedinţă a principilor Transilvaniei, pentru un interval de timp de aproape un secol şi jumătate (1699). Palatul se află în partea de sud-vest a cetăţii, astăzi fiind sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice.

Palatul Apor face parte din categoria lucrărilor de arhitectură civilă din cetatea Alba Iulia, fiind cea mai reprezentativă dintre acestea. În evoluţia sa, clădirea a cunoscut mai multe intervenţii şi transformări radicale, legate de regimul de proprietate şi destinaţiile primite. Amplificată şi înfrumuseţată cu elementele caracteristice fazei finale a stilului Renaşterii târzii, locuinţa se transformă şi devine "Palatul Apor", după numele şi faima celui mai bogat nobil din Transilvania acelor vremuri. Exteriorul se impune prin curtea monumentală şi fântâna arteziană. În prezent este sediul Universităţii "1 Decembrie 1918". La subsol, găsim o expoziţie de vestigii, descoperite prin săpăturile arheologice ale specialiştilor din Universitate.

Palatul Princiar este situat în spatele catedralei romano-catolice, pe locul vechiului palat episcopal. Palatul Principilor Transilvaniei a fost construit începând cu secolul al XVI-lea. În cronicile străine palatul apărea ca un edificiu foarte luxos, împodobit cu fresce şi având scări de marmură. Aici şi-a avut reşedinţa Mihai Viteazul, în vremea primei uniri politice a ţărilor române, clădirea fiind distrusă în urma invaziilor turco-tătare. Din anul 1699, palatul a intrat în atenţia şi sub ocupaţia autorităţilor militare austriece, care s-au instalat în cele două corpuri de est, partea vestică fiind restituită Episcopiei romano-catolice, reînfiinţată în anul 1715.

Transformările făcute odată cu schimbarea destinaţiei clădirii, au determinat distrugerea sau astuparea unor importante ansambluri arhitectonice ilustrând scene din Vechiul Testament.

Monumentul Custozza a fost ridicat în memoria ofiţerilor şi soldaţilor din Regimentul 50 infanterie, morţi în bătălia de la Custozza (Italia) în 1866. El a fost dezvelit în anul 1906, la 40 de ani de la eveniment. Pe plăcile laterale ale monumentului sunt trecute în română, maghiară şi germană numele celor ucişi.

Monumentul Losenau, are forma unui turnuleţ piramidal împodobit cu elemente de inspiraţie neogotică, sculptate în piatră sau modelate în fier forjat şi a fost ridicat în memoria colonelului austriac Ludovic von Losenau. Pe partea din faţă a obeliscului, în zona mediană, este consemnată printr-o inscripţie lapidară anul bătăliei (1849).

Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul a fost inaugurată în data de 28 noiembrie 1968 cu ocazia sărbătorii semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România. Operă a sculptorului Oscar Han, lucrarea are o înălţime de 8,46 metri, din care numai soclul măsoară 2 metri.

Biblioteca Batthyaneum

Purtând numele întemeietorului, Ignatius Batthyani (1741-1798), episcop al Transilvaniei, aşezământul şi-a dobândit faima mai ales prin valoarea colecţiilor pe care le adăposteşte. Începuturile fondării bibliotecii sunt legate de cele 8.000 volume cumpărate în anul 1786, la Viena, de Ignatius Batthyani de la cardinalul Cristofor Migazzi. Clădirea, care adăposteşte din anul 1792 biblioteca, a fost iniţial biserica mănăstirii trinitariene, a cărei piatră de temelie s-a pus în vara anului 1719. Astfel, după ce împăratul Iosif al II-lea a desfiinţat mănăstirea, în anul 1785, clădirea devine sediul unui spital militar. Acum, nava bisericii este împărţită pe trei nivele, în spaţiul interior amenajându-se încăperi mai mici care comunicau între ele, iar o parte a ferestrelor şi intrarea principală de pe faţada de vest au fost obturate. O altă modificare i se datorează lui Ignatius Batthyani, care pentru a o transforma în bibliotecă, amenajează fostul naos într-o sală mare în care aşează rafturi pentru cărţi.

Aici a funcţionat din 1792 primul observator astronomic de pe teritoriul României şi tot aici se găseşte o parte din cel mai faimos manuscris medieval occidental, Evangheliarul de la Lorsch, cunoscut mai ales sub numele de Codex Aureus. Din manuscrisul realizat la comanda specială a regelui Carol cel Mare în anul 810, se păstrează la Alba Iulia evangheliile lui Marcu şi Matei (restul se află la Biblioteca Vaticanului, iar coperţile decorate cu reliefuri în fildeş montate în aur, se găsesc, una la Vatican, cealaltă la Victoria and Albert Museum din Londra), ambele având textul scris cu unciale de aur pe pergament.

Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia a fost înfiinţat în anul 1888 din iniţiativa Societăţii de Istorie, arheologie şi ştiinţe naturale a comitatului Alba. El a funcţionat la început în clădirea grădiniţei de pe lângă biserica ortodoxă din Lipoveni, apoi într-un local din cartierul Maieri (azi Şcoala generală nr. 3), iar după anul 1918, în aripa nord-estică a complexului Catedralei Ortodoxe. Din anul 1968 această prestigioasă instituţie are sediul în edificiul "Babilon".

Patrimoniul iniţial al muzeului s-a constituit din donaţiile membrilor Societăţii mai sus menţionate, în special ale unui pasionat colecţionar, avocatul Sigismund Reiner.

După Unirea Transilvaniei cu România din 1918, muzeul s-a bucurat de sprijinul societăţii "Astra". A fost mutat în aripa nord-estică a Complexului Catedralei Ortodoxe şi inaugurat la 20 mai 1929, cu ocazia aniversării a zece ani de la unirea Transilvaniei cu România, ca Muzeu al Unirii.

O nouă etapă în evoluţia muzeului albaiulian începe în 1938, când marele savant Nicolae Iorga, preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice din România, îl numeşte director pe prof. Ion Berciu. Muzeul va primi o nouă denumire – Muzeul Regional Alba Iulia şi va fi inclus în bugetul ţinutului Mureş.

Aniversarea, în anul 1975 a 375 de ani de la prima unire politică a ţărilor române, a constituit un bun prilej pentru reorganizarea completă a expoziţiei de bază a muzeului, cu colaborarea a numeroase muzee din ţară şi a unor istorici de seamă, revenindu-se la denumirea de Muzeul Unirii.

O realizare deosebită a perioadei de după revoluţia din decembrie 1989 este înfiinţarea în cadrul muzeului, a Centrului Naţional de Conservare şi Restaurare Carte, în anul 1996.

Sala Unirii

Clădirea, care a adăpostit şedinţa din 1 decembrie 1918 în care cei 1228 de delegaţi au hotărât unirea Transilvaniei cu România, a fost ridicată în anul 1900. Având rolul unui cazinou militar, imobilul servea militarilor din armata austro-ungară staţionaţi în garnizoana cetăţii Alba Iulia. Imediat după Unire, edificiul a fost modificat pentru a i se da un aspect somptuos, pe măsura evenimentului ce l-a adăpostit.

Între anii 1993-1994 au avut loc ultimele intervenţii, când deasupra şemineelor a fost aşezată stema actuală a României, iar în sala interioară au fost aduse busturile regelui Ferdinand şi reginei Maria, creaţie a sculptorului Vlad Ciobanu. De asemenea, în această perioadă au fost refăcute şi fixate pe peretele vestic al sălii, plăcile în marmură cu textele rezoluţiei de Unire şi Legii pentru Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România, votată de Parlamentul Ţării la 29 decembrie 1919.

Astăzi, Sala Unirii reprezintă un obiectiv turistic extrem de important, care mai găzduieşte din anul 1998 şi o expoziţie etnografică. Pe locul în care în anul 1898 a început construcţia imobilului a funcţionat o ospătărie.

Sala Unirii a găzduit banchetele oficiale