Banatul Montan abundă de locuri frumoase, fie construite de mâna omului, fie de puterea incredibilă a naturii. Să explorăm împreună Banatul Montan!

Într-un loc mirific de pe Clisura Dunării, la hotarul dintre Munţii Locvei şi Munţii Almăjului este "răsfirată" comuna Sicheviţa, cu cele 19 sate ale sale. Este una dintre cele mai vechi aşezări din Clisura Dunării, atestată documentar încă din evul mediu (1363), cu o populaţie curat românească. Este o străveche vatră cu urme de locuire încă din preistorie, aşezată acum la confluenţa dintre Valea Cameniţa şi Valea Sicheviţa. Satul îşi are numele de la pârâul şi valea cu acelaşi nume şi este "locul de baştină" al românilor de pe Clisura Dunării.

Pornind de la Podul Păzărişte pe vale veţi vedea de-o parte şi de alta a satului alternanţa un deal, o vale, un alt deal, o altă vale. Suişuri şi coborâşuri blânde, ca oscilaţiile leagănului tradiţional al satuluiSicheviţa. Mereu o nouă privelişte. Dar, peste tot aceeaşi blândă armonie a peisajului. În zare se iveşte dealul de la cumpăna râurilor Cameniţa şi Gravensca numit atât de sugestiv de localnici Botul Cracului. După 650 de ani de existenţă, Sicheviţa a rămas un sat bănăţean tradiţional, unde există una dintre cele mai căutate atracţii turistice tradiţionale ale Clisurii Dunării.

Ansamblul de mori cu ciutură şi butoni de la Sicheviţa

Tot atât de vechi ca şi morile de la Rudăria, morile de la Sicheviţa (existente din 1809) funcţionează şi astăzi. Toate morile de apă sunt cu "ciutură" şi ax vertical, considerate pe drept cuvânt a fi precursoarele turbinelor Kaplan. Căutaţi cele 10 mori de apă de la Sicheviţa, aşezate şirag pe o distanţă ce se întinde pe 10 km (2 ore de mers pe jos), de la Dunăre la izvoarele apelor din munţi.

Majoritatea morilor sunt ridicate direct pe cursul apei, însă veţi întâlni şi mori la care apa este adusă pe "ierugă". După cum este locul, morile sunt ridicate pe furci de lemn, cu picior de piatră spre albie şi cu un altul direct pe sol. Un alt element unic în această zonă este construcţia "morii cu două încăperi". Morile sunt construite din bârne de lemn "lipite" cu pământ galben (lut) şi au acoperişul de şindrilă "în două ape". Lângă piatra morii fixată direct pe axul ciuturei, este vatra cu horn deschis, pentru ca "morarul" să se încălzească noaptea la foc. Fiecare moară este un monument de arhitectură populară pentru cei pasionaţi de agroturism şi vor să trăiască "viaţa la ţară" pentru câteva zile de vacanţă.

Silvoterapia

Din sat urcaţi în Munţii Locvei şi Munţii Almăjului. Veţi avea impresia că v-aţi întors în timp şi că vă aflaţi într-o epocă de mult uitată. Crezi că ai cuprins cu privirea tot acest spaţiu, dar acesta creşte, se amplifică tot mai sublim, făcându-te să simţi cât de mărunt eşti. Veţi ajunge în păduri umbroase în care se simte aerul curat, răcoarea umbrei şi mirosul reavăn al pământului. Este clipa în care puteţi să faceţi silvoterapie!

Dacă iubiţi pădurea, faceţi silvoterapie activă sau pasivă în mijlocul "codrului". Este o terapie cu ajutorul arborilor. Pentru turiştii sportivi sunt potrivite alergările uşoare sau "montainbike" într-un ritm de 3-5 km pe oră, urcând şi coborând dealul dintr-o vale în alta, ca o formă "activă" de silvoterapie pentru întărirea organismului. Pentru iubitorii de drumeţie este de preferat mersul pe jos, cu exerciţii la umbră şi "îmbrăţişări" ale copacilor. Este forma "pasivă" de silvoterapie pentru combaterea stresului şi refacerea organismului. 

Muzeul sătesc "Ion Dragomir"

Nu puteţi pleca din Sicheviţa fără a vizita Muzeul sătesc "Ion Dragomir" din Gornea, Mănăstirea "Intrarea în biserică a Maicii Domnului" de la Păzărişte şi Villa Rustica de la Căuniţa.

Muzeul sătesc "Ion Dragomir" din centrul localităţii Gornea, inaugurat la 27 iulie 1969, are două expoziţii. Una dedicată arheologiei şi una etnografiei locului. În Sala de arheologie veţi vedea exponate dispuse pe epoci istorice din preistorie şi perioada romană. În Sala de etnografie se pot admira costume populare vechi de peste 100 de ani şi atât de ingenioasele "unelte" din epoca de… lemn, donate de locuitorii satului.

Deşi este un sat de români, în obiceiurile, portul şi graiul din Sicheviţa veţi descoperi influenţa locuitorilor satelor din jur, a pemilor de Gârnic, a sârbilor de la Liubcova, a "bufenilor"de la Coronini şi Padina Matei şi a nemţilor de la Moldova Nouă.

Sursa https://www.ghiduri-turistice.info

Muzeul este locul în care trecutul ne “vorbește”, un spațiu al reamintirii că noi, cei de astăzi, le datorăm lor, celor din alte vremuri, totul. Țara noastră, acest spațiu bogat în descoperiri a căror vechime parcurge toată vârstele umanității, își așteaptă vizitatorii și în muzee, astfel încât aceștia, mai ales cei tineri, să ia contact cu vremurile trecute. Cunoscând trecutul, cel curios și iscoditor poate înțelege mai bine prezentul și, de ce nu, poate anticipa, într-o măsură mai mică sau mai mare, viitorul.

Din aceste considerente, va propunem o rubrică periodică în care vă vom prezența, de fiecare dată, câte un muzeu al țării noastre, lansându-vă, totodată, invitația că, pe lângă turul virtual pe site-urile acestora, să le pășiți pragul, că într-o călătorie în timp, pentru a descoperi misterele poporului nostru milenar. Astăzi va invităm la Muzeul din Roman.

Prof. dr. arheolog Vasile Ursachi

Muzeul de Istorie din Roman a luat fiinţã la 1 septembrie 1957, prin numirea domnului Vasile Ursachi, proaspat absolvent al Facultãţii de Istorie din Iaşi, ca director al unei instituţii care nu avea niciun patrimoniu. Prima cladire care adãpostea Muzeul se afla pe strada Ştefan cel Mare, nr. 202, compusã din doua încãperi, din care una era şi locuinţa directorului.

Aici s-a deschis prima expoziţie în anul 1958, care valorifica primele cercetari sistematice întreprinse în zona Romanului, necropola dacilor liberi de la Gabara – Moldoveni (Porceşti). A doua expoziţie avea sa fie legatã de sarbatorirea, în 1959, a centenarului Unirii Principatelor.

Zona, foarte puţin cercetatã în trecut – în jurul Romanului nu se cunoşteau, la data înfiinţarii Muzeului decât câteva descoperiri izolate, fara nici o sapatură sistematică, a constituit un teren propice cercetărilor de suprafaţã şi mai apoi sistematice, care cuprindeau, la început, toate epocile, pentru a se forma o colecţie şi un fond expoziţional diversificat atât cronologic cât şi tipologic.

Dupa asigurarea unui numar suficient de obiecte pentru o expoziţie permanentã, având în vedere şi faptul ca muzeul deja trecuse prin înca douã localuri, unul unde se amenajeazã în prezent Muzeul deŞtiinţe Naturale, iar cel de-al doilea în actualul sediu al S.C. Romconstruct S.A.Roman, în care s-a deschis o expoziţie permanentă cu un valoros patrimoniu provenit din sãpãturile sistematice ale muzeului, s-a trecut, în 1962, la amenajarea unei expoziţii de bazã în localul din str. Cuza-Vodã, nr. 33.

Odata cu mutarea în acest local au aparut şi doua secţii noi – de ştiinţe ale naturii şi de artã plasticã. Cea de Ştiinţele naturii avea sa dureze doar câteva luni, pentru ca în 1962 se transferă Muzeul din Adjud la Roman, iar cea de artã avea sa fie mutatã, în 1968, într-un local nou, unde se afla şi astãzi.

În condiţiile în care patrimoniul muzeului a crescut vertiginos, ca rezultat al intenselor cercetari arheologice în zonã, se impune o reorganizare a expoziţiei de baza şi odata cu aceasta obţinerea unui nou spaţiu, mult mai mare. Astfel, în anul 1988 muzeul obţine o nouă clădire, în imediata apropiere, pe str. Cuza-Vodã, nr. 26, monument de arhitecturã, cunoscutã sub numele de “Palatul Negruzzi”.

8.000 ani de istorie intr-un singur loc

Itinerariul expoziţional, de la parterul muzeului, propune vizitatorilor să descopere începutul istoriei omenirii, într-un periplu de la paleolitic la epoca bronzului (pentru primele trei săli), fapt ilustrat prin intermediul diferitelor obiecte preistorice, dovezi ale activităţii umane: lame din silex, răzuitoare, dăltiţe, străpungătoare, măsele şi oase de mamut, din paleoliticul superior (de la 35.000 – 10.000 ani î.Hr.).

Neo/eneoliticul (6000 – 2000 ani î.Hr.) surprinde prin uneltele evoluate (toporaşele de mână şi cele perforate, cu scopul înmănuşării), diversitatea ceramicii incizate sau pictate cu motive spiralo-meandrice (vase de provizii, străchini, capace, vase-suport, vase de cult), majoritatea specifică culturii Precucuteni şi Cucuteni (fazele A, A-B) şi datorită plasticii antropomorfe şi zoomorfe (reprezentări sub formă umană-idoli, dar şi diferite animale). Totodată, nu lipseşte „ceramica pieptănată”, de tip Cucuteni (faza C), decorată cu un instrument dinţat, similar pieptănului.

Epoca bronzului (2200 – 1100 ani î.Hr) se remarcă prin diferenţele din cadrul formelor ceramice, comparativ cu perioada neolitică, acum fiind specifice cănile cu torţi supraînălţate şi vasele mari decorate cu brâuri (lipseşte pictura). Excepţionale sunt cele două tezaure de obiecte din bronz (seceri şi celturi), descoperite la Ruginoasa şi Doljeşti (jud. Neamţ). De asemenea, se remarcă o gamă de ace din bronz, de diverse dimensiuni, câteva împungătoare şi pandantive din os.

Piesele amintite indică trecerea omului de la stadiul de „prădător” la cel de „agricultor-culegător” şi fac parte din siturile de la Budăile-Blănariu, Văleni, Săbăoani-Neamţ şi Brad-Bacău.

AJUTĂ ŞI TU LA CERCETAREA CULTURII CUCUTENI ŞI SPRIJINĂ DEMARAREA LUCRĂRILOR PE ŞANTIERUL ARHEOLOGIC DE LA HÂNDREŞTI. AFLĂ CUM, aici https://www.vatra-daciei.ro/proiectul-handresti/sustine-proiectul_handresti/

Trecerea de la preistorie la antichitate este prefaţată de stindardul dacic (incizat pe un vas dacic de la Budureasca-Prahova), expus în sala 3, ca o invitaţie pentru cunoaşterea civilizaţiei geto-dacice. Astfel, cu începere din sala 4, dedicată etapei vechi din istoria geto-dacilor (sec. IV – II î.Hr.), apare o mulţime variată de obiecte, caracteristică culturii lor materiale. Majoritatea pieselor au fost descoperite pe cel mai longeviv şantier arheologic (peste 45 ani de cercetări), situat la Brad – Negri (astăzi judeţul Bacău), unde s-a identificat cetatea dacică, semnalată de geograful grec Claudiu Ptolemeu (sec. I – II d.Hr.), sub numele de Zargidava.

artefacte de la Zargedava

Combinaţia dintre piesele de tradiţie geto-dacică: vase ceramice (căţui, vase-borcan, căni, căniţe, strecurători, fructiere ş.a), unelte agricole şi meşteşugăreşti (cuţite, brăzdare de plug, topoare), obiecte de podoabă şi toaletă (brăţări, inele, cercei, mărgele, ace de păr, oglinzi) sau altele specifice diferitelor îndeletniciri (străpungătoare din os, fusaiole, cârlige de pescuit, vârfuri de săgeţi etc.), cu cele de import, de factură greco-romană (amfore, platouri, cupe) se observă pe parcursul a patru săli (4-7), diferenţa constituind-o caracteristicile specifice fiecărei perioade în parte (evoluţia diverselor forme ceramice, apariţia ori dispariţia anumitor obiecte ş.a.). Cronologic, itinerariul civilizaţiei geto-dacice începe de la secolele IV – II î.Hr. (sala 4) şi se continuă cu secolele II – I î. Hr (sala 5), secolele I î – I d. Hr. (sala 6) şi secolele I î – III d. Hr (sala 7).

Sala şapte de la parter este cea mai spaţioasă (conţine aprox. 2000 piese) şi face trecerea de la perioada clasică (sec. I î – I d. Hr.) la cea specifică dacilor liberi (sec. II – III d.Hr.), fapt argumentat printr-o gamă variată de piese, dispuse în paralel, tocmai pentru a fi remarcate diferenţele dintre ele: vase ceramice autohtone (căţui, vase-borcan, căni, căniţe, fructiere, urne, străchini, castroane, lucrate la mână sau la roată, decorate sau nedecorate), recipiente de import (amfore romane, platouri, cupe), obiecte de vestimentaţie (catarame, fibule, aplici) şi de podoabă (cercei, inele, brăţări, mărgele, pandantive), care provin de la Brad (pentru perioada clasică) şi din aşezările şi necropolele dacilor liberi de la Văleni, Tămăşeni, Gabăra, David, Butnăreşti, Săbăoani şi Roşiori (jud. Neamţ).

Pe lângă dovezile care confirmă ocupaţiile de bază ale dacilor (agricultura, creşterea animalelor, olăritul, pescuitul, vânătoarea, torsul ş.a.) sunt ilustrate şi diferite aspecte legate de înmormântare, de ritul şi ritualul funerar: incineraţia (urne cu oseminte şi obiecte de inventar, îndeosebi podoabe) şi înhumaţia (defuncţi îngropaţi cu piese vestimentare şi de podoabă).

Un loc aparte îl au piesele din mormintele tumulare de la Brad (cupe, pandantive, piese de harnaşament, cute), ce-au aparţinut unor căpetenii militare, vasele cu semne (X-uri incizate, precum şi un capac fragmentar având pictat un peşte-simbol al creştinătăţii), un ac de păr având capul sub formă de lebădă, un ou de pasăre pietrificat, dar şi cele cinci tezaure monetare din argint găsite la Stăniţa, Bozieni, Făurei, Simioneşti şi Tămăşeni – Neamţ (sec. I î. Hr. – II d. Hr.).

Ultima sală de la parter (8) include elemente ale culturii Sântana de Mureş (sec. IV d.Hr.): vase ceramice (căni de lux, castroane, ulcioare, căniţe, boluri, pahare, amforete), obiecte de port (fibule, catarame, mărgele, brăţări şi piepteni din os), descoperite în cimitirul de la Săbăoani şi un tezaur monetar de argint, de la Traian – Neamţ. Purtătorii culturii în cauză au fost triburile migratoare de neam germanic (vizigoţii, ostrogoţii, goţii, taifalii), care prin acţiuni de jaf şi cucerire au pătruns şi în Dacia, după retragerea aureliană (271/272).

artefacte de la Zargedava

Din melanjul culturii materiale autohtone cu elementele specifice populaţiilor migratoare s-a format orizontul amintit. În consecinţă, trăsăturile culturii Sântana de Mureş sunt diferite de cele de tradiţie dacică. În paralel sunt expuse câteva obiecte, din secolele VI – IX (vase-borcan, monede bizantine, catarame, brăţări, cercei, un tipar de bijuterii, o cruce din plumb), găsite la Aldeşti, Secueni, Roşiori, Poiana – Dulceşti, Săbăoani, Traian, (jud. Neamţ), aparţinând populaţiei romanice târzii, precum şi celei din evul mediu timpuriu, care permit legătura cu restul obiectelor de ev mediu, situate la etaj.

Etajul Palatului Nevruzzi cuprinde şapte săli, dintre care una (9) este rezervată Sitului arheologic de la Brad, cu niveluri și materiale tridimensionale datate din neolitic şi până în secolele XVII – XVIII. Atracţia sitului o reprezintă tezaurul cu obiecte de podoabă, descoperit într-un vas askos, în anul 1982 şi compus din peste 480 de piese: brăţări şi un topor de aramă, coliere din dinţi (canini) de cerb, mărgele inelare şi două discuri din aur, specific culturii Cucuteni, faza A (3750 – 2500 î. Hr.), fiind unul dintre cele mai importante din aria culturilor eneolitice din sud-estul Europei.

Celelalte şase săli conţin diverse obiecte, rezultate din săpături arheologice (perioada medievală) şi din donaţii (epoca modernă). Vitrinele din sălile 10-12 supun atenţiei vizitatorilor primele date despre oraşul Roman, referitoare la prima atestare documentară (30 martie 1392), însoţite de dovezi materiale (vase trilobate ştampilate, cu însemne gotice, obiecte din lemn, piatră, metal), descoperite cu prilejul cercetării a două cetăţi: Cetatea Muşatină şi Cetatea Nouă a Romanului (ultima ridicată de Ştefan cel Mare).

De asemenea, putem remarca prezenţa pieselor de port (nasturi globulari, catarame, mărgele, diademe cu fir de aur, inele sigilare, pandantive cu însemne religioase), tezaure monetare (taleri olandezi), arme (săbii), mărturii documentare (facsimile, fotografii), majoritatea lor fiind de la Roman, Gâdinţi, Săbăoani, Tămăşeni, Cordun, Feleşti – Neamţ şi datate în intervalul secolelor XIV – XVIII.

Printre acestea, trebuie semnalate şi sigiliul târgului Roman, precum şi un tablou care îl reprezintă pe domnitorul Ştefan cel Mare, realizat în 1884, la comanda episcopului Melchisedec Ştefănescu (pentru Academia Română), de către pictorul Epaminonda Bucevschi (1843-1891).

 Ultimele trei săli (13-15) conţin obiecte cu specific modern: arme (săbii, pistoale, puşti), de la cele două revoluţii (1821, 1848), elemente de măsură şi cărţi, din vremea domnitorului Al. I. Cuza. Războiul de Independenţă (1877-78) şi Primul Război Mondial (1914-1918) sunt ilustrate prin prisma mărturiilor documentare (facsimile, fotografii, brevete cu decoraţii), a armelor (săbii, puşti) şi a diferitelor obiecte personale, ulterior moştenite şi donate instituţiei noastre, de către urmaşii celor în cauză.

sursa https://www.vatra-daciei.ro/

Cea mai ruşinoasă înfrângere suferită vreodată de romani în Scytia Minor (actuala Dobroge) a avut loc în anul 61 î.H, pe vremea când coloniile greceşti de la Marea Neagră nu căzuseră încă sub stăpânirea Imperiului. Proconsulul Macedoniei, Gaius Antonius Hybrida (porecla sa se traduce “jumătate bestie”), unul dintre cei mai tiranici generali romani a atacat cetăţile greceşti de la Pontul Euxin. Hybrida a ajuns sub zidurile Histriei, dar aici îl aştepta o mare supriză, o armată însemnată formată din histrieni, geţi din nordul provinciei şi aliaţi bastarni. Hybrida a fost pur şi simplu umilit, armata sa anihilată, iar steagurile legiunilor, capturate de către adversari. Generalul a fost norocos scăpând cu viaţă şi s-a întors “cu coada între picioare” la Roma, unde a fost pedepsit cu exilul. Steagurile legiunilor romane au fost duse de către geţii care le capturaseră în puternica cetate Genucla, despre care Dio Cassius avea să scrie mai târziu că “era durată lângă o apă”. Timpul a trecut, dar Roma nu a uitat niciodată ruşinea suferită. În anul 28î.H, proconsulul Marcus Licinius Crassus a intrat în Scytia Minor pentru a-l ajuta pe regele get Roles, în lupta sa cu un alt comandant get, Dapyx. După ce l-a învins pe Dapyx, Crassus l-a atacat. aparent fără motiv, pe cel de al treilea mare rege get al Dobrogei antice, Zyraxes. Acesta stăpânea în N şi N-V, iar capitala sa era… Genucla. Crassus aflase că steagurile pierdute de Hybrida se aflau în acea cetate şi a decis să răzbune onoarea şifonată a Romei. Mai mult, se pare că bătrânul rege Zyraxes fusese unul din artizanii victoriei de la Histria. Crassus a atacat Genucla şi după un dublu asediu îndelungat (de pe apă şi de pe uscat) a cucerit-o şi distrus-o. Zyrxes fugise însă deja, luând cu el o comoară în aur şi intenţionând să ajungă la aliaţii săi sciţi, pentru a cumpăra o nouă armată. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu bătrânul rege, care a dispărut complet din istorie, poate tâlhărit pe drum, poate ucis chiar de către aliaţii săi. Crassus a recuperat steagurile lui Hybrida şi s-a întors în triumf la Roma. Genucla a dispărut din istorie, devenind mai degrabă o himeră arheologică. Nimeni nu a reuşit să afle unde s-ar putea găsi ruinele acestei puternice cetăţi a geţilor. Unii spun că s-ar afla în zona Somova (Tulcea), dar este doar o ipoteză încă neverificată temeinic. Poate anii ce vor veni, vor aduce cu ei, dezlegarea acestui mister…

sursa https://www.black-sea.travel/

Dovezi dacice la Ravenna, în nord-estul Italiei

Dragi prieteni, am descoperit prin ”peregrinările” mele de  internaut o altă enigmă legată de Istoria neamului nostru:

…După cucerirea Italiei, Teodoric cel Mare (n. 454 – d. 30 august 526),  rege al ostrogoților (471 – 526), conducător al Italiei (493 – 526), regent al vizigoților (511 – 526) și vicerege al Imperiului Roman de Răsărit şi-a stabilit capitala la Ravenna.

În timpul domniei sale, mai precis în anul 505 d.Hr., a fost construită BisericaSant’Apollinare, impresionant lăcaş de cult creştin, iar interiorul Bisericii a fost împodobit cu mozaicuri de mari dimensiuni…

Priviţi şi vă minunaţi cum s-au gândit pictorii ”goţi” să-i reprezinte pe Cei trei Magi (Balthasar, Melchior şi Gaspar)

şi pe Fecioarele muceniţe din aceste splendide mozaicuri…

De unde să se fi inspirat aceşti ”germanici”? După cum observaţi, Magii sunt îmbrăcaţi ca tarabostes din Dacia, având pe cap cuşma dacică specifică. 

Pe aceeaşi friză decorativă apar Sfintele muceniţe care poartă îmbrăcăminte tradiţională românească: iile albe cu poale lungi, catrinţe colorate, marame albe de borangic cu franjuri…

În nava centrală, faţă în faţă, frize decorative cu Sfintele Fecioare şi Sfinţii Martiri… (Este interesant să observaţi şi numele lor !!!) 

Dovezile abundă…

Trebuie doar ca şi istoricii noştri oficiali să-şi deschidă ochii şi sufletul…

Mai trebuie şi ceva muncă şi înfruntarea mentalităţilor mondene, dar mai alesdragoste pentru adevărul istoric, dragoste pentru România.

Adorata de stramosii nostri ca zeita a Lunii, a padurilor, a farmecelor, a noptii si a magiei. Unele reprezentari (precum bustul de bronz de la Piatra Rosie) o arata cu sani proeminenti ceea ce conduce la presupunerea ca era patroana dragostei si maternitatii.

Numit “Theos Heros”-stapan capetenie,mai apoi semizeu de origine muritoare iar in varinata romana, “Deus sanctus Heron”, unele imagini ale calaretului trac sunt insotite de inscriptii unde numelui “Heron”,”Heros” ii urmeaza adesea diverse epitete: “Invictus”-Nebiruitul, “Aeternus”-Vesnicul, “Katahtonios”-Stapanul mortilor, “Ktistes”-intemeietorul de neamuri. mai des “Vetespios”. Iconografia romaneasca l-a pastrat in chipul Sf.Gheorghe.

Zamolxe

Se presupune ca in jurul anului 1400 i.Hr, Zamolxe a calatorit prin lume ajungand pana in Egipt. In peregrinarile sale, Zamolxe a acumulat multe invataturi in domeniul astronomiei, prevestirii, medicinii. Intors inapoi pe meleagurile natale, el a ajuns vicerege. Din aceasta pozitie a pus sa i se amenajeze o pestera pe muntele cunoscut mai tarziu sub denumirea de Kogaion. El s-a retras aici in solitudine disparand timp de patru ani, iar cand a revenit, poporul care isi daduse de seama de pierderea suferita, l-a zeificat. Zamolxe a ajuns sa fie considerat zeul cerului senin si al soarelui, el controland locurile unde ajungeau dacii dupa moarte, si cu numele caruia soldatii plecau la lupta. A fost identificat totemic cu Marele Lup Alb – pazitorul neamului

sursa https://codulluioreste.ro/catre-un-viitor-mai-bun-cunoscandu-ne-trectutul/

O mare parte din aceste statui ce reprezintă Daci au fost realizate în urma războaielor dintre Romani şi Daci (între 101 şi 106 d.Hr.) pentru a fi plasate în Forul lui Traian, la Roma. Forul roman avea și o importanță istorică, religioasă și politică, pe lângă faptul că reprezenta piața publică a orașului, fiind situat chiar in centrul său.

Forul lui Traian, construit în 6 ani de către Apolodor din Damasc, se înscrie in planul axial clasic, iar în ciuda diversității funcțiunilor (portic, galerie susținută de coloane, bazilică, biblioteci, templu), unitatea este asigurată prin axul politic: statuia ecvestră a lui Traian în curte și Coloana lui Traian între cele două biblioteci.

După cum arată reconstituirile efectuate ale Forului lui Traian statuile de Daci erau situate la înălţime, deasupra fiecărei coloane de susţinere a galeriilor porticurilor şi a faţadei de la Basilica Ulpia. O primă « problemă » ar fi aceea că înălţimea acestor statui de Daci, găsite până în ziua de azi, variază destul de mult între ele, fapt ce nu se poate admite din punct de vedere estetic.

După reconstituirile realizate de specialiştii Forului lui Traian, aceste statui ar fi făcut parte dintr-un cadru arhitectural bine definit, reprezentând cariatide. Astfel, înălţimea acestor sculpturi ar fi trebuit să fie, în mod obligatoriu, exact aceiaşi pentru toate. Aici nu este deloc cazul : înălţimea acestora variază mult de la o statuie la alta. Plecând de la ideea că măsurătorile înălţimii ar fi fost efectuate cu o precizie suficientă, statuile menţionate mai sus ar putea fi clasate în trei categorii :

• cele care au înălţimea de 2,60 m,
• cele care au înălţimea de 3,00 m,
• restul de statui, având înălţimi destul de eterogene care pot fi cuprinse între 2,25-2,53 m şi 3,15-3,24 m.
  

  Amplasamentul statuilor in interiorul forului

După reconstituirile Forului lui Traian, statuile din primele două categorii pot fi considerate că ar fi făcut parte din acest For, înscrise într-un element arhitectural bine definit ; James E. Packer, care a întreprins în anul 1972 reconstituirea grafică a Forului lui Traian, dă de altfel înălţimea medie a acestor statui de Daci din For, indicînd dimensiunile următoare :

• 2,682 m (pentru colonada porticurilor),
• 3,084 m (pentru Basilica Ulpia)

Iar reprezentările statuilor de Daci din cea de a treia categorie nu pot fi clasate, în complexul Forului lui Traian, în grupul « cariatidelor », din cauza diversităţii înălţimii lor, precum şi din punct de vedere estetic. Se poate presupune că aceste statui, din această categorie, au facut totuşi parte din Forul lui Traian, realizate în perioda lui Traian, precum şi în epoci diferite, dar nu se cunoaşte locul exact pe care l-au ocupat.

O altă ipoteză ar fi : aceste sculpturi provin pur şi simplu din alt loc, total diferit de Forul lui Traian. Dintre sculpturile de Daci cunoscute, o mare parte au fost descoperite în acest For în urma săpăturilor arheologice, altele (nu toate) au fost găsite în colecţii private şi se presupune ca ar provenii tot din Forul lui Traian. Actual, aceste sculpturi se găsesc expuse în Muzeul Forului lui Traian, multe fragmente sînt în rezervele acestui For, precum şi în alte colecţii de stat cât şi private din lumea întreagă.

După planul clasic, tradiţional, al Forului lui Traian, numărul coloanelor porticurilor fiind mai redus, statuile de Daci apar şi ele mai reduse (numărul lor), deasupra fiecărei coloane, aşa cum se pot vedea pe restituirile şi reconstituirile grafice. Dar, în urma elaborării noului plan al Forului lui Traian, ca urmare a recentelor săpături arheologice, amplasarea numărului de coloane de susţinere a porticurilor apar mai multe, şi deci numărul statuilor de Daci este mai mare :

• Faţada sud-est de la Basilica Ulpia : 16 + 2 statui de Daci (cele presupuse la colţuri, din motive estetice) ;
• Aticul porticului nord-est (faţada int.) : 25 statui de Daci + încă 2 statui la colţuri ;
• Galeria tripartită sud-est (faţada int.) : 20 de statui la nivelul aticului spre curtea interioară ;
• Aticul porticului sud-vest (faţada int.) : 25 statui de Daci + încă 2 statui la colţuri.

Total:

• 86 + 6 statui de Daci la colţuri, existenţa lor aici este discutată ca fiind mai puţin probabilă. Deci 86 statui « sigure », iar 92 sînt discutabile.
  +
• 5 (sau 7) statui de Daci din porfir roşu-vişiniu, găsite până în ziua de azi, care ar provenii tot din Forul lui Traian, din “Porticus Purpuretica”, menţionat în Antichitate, spaţiu arhitectural care nu a fost încă identificat exact unde se afla. Câte statui de Daci ar fi făcut parte în acest portic din porfir roşu nu se ştie, şi probabil că nu se va ştii niciodată ; la această sumă se ia în consideraţie numărul existent de statui de Daci din porfir roşu-vişiniu, care au fost găsite până acum.

Statui de daci de pe Arcul lui Constantin – mutate din Forul lui Traian

Deci un total aproximativ de 86 (sau 92) + 5 (sau 7) = 91 (sau 99) de statui de Daci, în Forul lui Traian, unde se presupune amplasamentul lor exact, la nivelul aticelor. Iar restul de statui care au dimensiuni total diferite de cele discutate mai sus, nu pot fi plasate tot în această categorie de « cariatide ».

Din alte estimări şi variaţiuni, la diferiţi autori, în ceea ce priveşte numărul statuilor de Daci din Forul lui Traian, reies urmatoarele :

• pe faţada de la Basilica lui Traian : 15 statui de Daci ;
• în jurul Forului pe trei laturi, la aticul porticurilor : 60 de statui de Daci ;
• deci un total de 75 de statui de Daci ;
• după alte ipoteze un total de 82 de statui de Daci pentru Forul lui Traian.

În urma descoperirilor arheologice și reconstituirilor arhitecturale, reseie faptul că acest For a fost cel mai mare For din Imperiul Roman, cel mai majestuos și cel mai costisitor, unde au fost folosite cele mai prețioase materiale de construcție.

sursa: https://statuidedaci.ro/ro/

CHEILE NEREI -BEUSNITA

Parcul National Cheile Nerei creat in 1943, este o rezervatie complexa ce cuprinde comori naturale caracterizate prin salbaticie si pitoresc ce ofera turistului o odihnitoare izolare si nenumarate surprize. Daca vreti sa mergeti intr-un loc salbatic, unde omul pare ca nu prea a ajuns, atunci Rezervatia Nationala Cheile Nerei este destinatia voastra. Cheile Nerei sunt o formatiune de tip chei de-a lungul raului Nera in judetul Caras-Severin, intre localitatile Sasca Romana si Sopotul Nou, pe o portiune de aproximativ 20 km, formand cele mai lungi chei din Romania. Aici, unde peretii se inalta pana la 200 de metri, apa Nerei si a afluentilor sai a sapat si a format in roca calcaroasa lacuri, canioane, pesteri si cascade impresionante, unicate si amintim: Lacul Dracului(cu o suprafata de cca 700 m², si adanc de cca 12 m, format prin prabusirea tavanului unei pesteri), canionul Valea Rea, Lacul Ochiul Beiului, Cascadele Beusnitei ce se succed pe albia de tuf calcaros, Pestera Voinii, Pestera Mica, Pestera Mare, , paduri seculare etc. O poteca turistica marcata le strabate, dar parcurgerea lor necesita traversarea raului Nera direct prin apa.

Coloana vertebrala a rezervatiei, cea care a strapuns muntii si a dus la crearea atator frumuseti este, desigur raul Nera cu o lungime de 131 km, izvoraste din Muntii Semenic, de sub Varful Piatra Goznei. Dupa ce trece prin zona depresionara a Muntilor Semenic, ai Aninei si Almajului, prin Depresiunea Bozoviciului, dupa ce primeste numerosi afluenti.

In partea estica (dinspre amonte) a cheilor gasim un alt obiectiv turistic, Lacul Dracului, iar din partea vestica se poate ajunge la Cascadele Beusnitei si la lacul Ochiul Beului(cu o suprafata de 284 m², adancimea maxima de 3,6 m). Parcul National Cheile Nerei – Beusnita ocupa zona sudica a Muntilor Aninei si partea nordica a Muntilor Locvei, ocupand o suprafata de 36.364,8 ha ce include 6 rezervatii declarate si una propriuzisă.

Cascada Bigar este o cascada micuta dar superba inclusă de site-ul The World Geography pe primul loc într-un top al celor mai frumoase cascade din lume.

Cascada Bigăr este locul prin care trece Paralela 45 de grade latitudine nordică şi tot de aici porneşte una dintre cele mai frumoase povești. Perdele imense de apă se revarsă peste malul Minișului și în mii de ani, au transformat stâncile din jur într-una dintre cele mai frumoase cascade din lume.
La cascada Bigăr situată la o distanță aproximativ egală între Anina și Bozovici, vin zilnic sute de turiști din lumea întreagă pentru a se bucura de frumusețea ei. Cascada Bigar se afla in Muntii Aninei, pe Valea Minisului. Practic este locul in care izbucul Bigar se varsa in raul Minis.”

Printre cele mai cunoscute monumente ale naturii din regiunea judetului Caras Severin se numara si Lacul Dracului, un lac carstic format in frumoasa regiune a Muntilor Locvei. Lacul Dracului face parte dintr-o arie naturala protejata de lege, Parcul National Cheile Nerei – Beusnita, ce impresioneaza prin multitudintea atractiilor naturale intalnite de-a lungul sau.

Nu cu mult timp in urma, Lacul Dracului era un lac subteran, aparut la suprafata dupa ce tavanul pesterii care il acoperea s-a prabusit, dand nastere celui mai mare lac carstic de pe plaiurile mioritice, desfasurat pe o suprafata de aproximativ 700 metri patrati. Pestera Lacul Dracului se mai gaseste si in prezent aici, lacul gasindu-se chiar langa una dintre cele doua intrari ale sale, insa galeriile interioare de aici, intinse pe aproximativ 70 metri lungime, nu prezinta formatiuni speologice specifice acestor atractii naturale. Atunci cand precipitatiile abundente ridica nivelul apei, galeria pesterii este inundata, facand imposibila vizitarea acesteia.

Accesul catre Lacul Dracului se realizeaza relativ usor, existand si un traseu turistic marcat cu banda rosie care ii conduce pe turisti pana in punctul in care se gaseste lacul, pe malul stang al Nerei. Traseul porneste din cea mai apropiata asezare: Localitatea Sasca Romana, iar dupa aproximativ 6,5 km strabatuti se ajunge la jumatatea traseului, in punctul numit Cantonul Damian. Dupa traversarea cantonului se ajunge in Poiana lui Vogiun, dupa care urmeaza o succesiune de culmi, traseul sfarsind prin a cobori spre Lacul Dracului.

Asa cum se intampla cu majoritatea atractiilor naturale spectaculoase, si in spatele acestui lac se ascund mai multe legende, care au sau nu un sambure de adevar. Desi adancimea maxima a lacului nu depaseste 10 metri, localnicii din imprejurimi spun ca Lacul Dracului este un lac fara fund, in spatele caruia se ascund mai multe tunele subterane, iar cei ce se avanta sa se scufunde in apele de un albastru – verzui ametitor ale lacului au sanse mari sa nu mai reuseasca sa iasa la suprafata. O alta legenda a acestor locuri explica numele dat acestui ochi de apa, sustinand ca in acest lac s-ar fi aruncat dracul dupa ce a fost umilit in fata unui batran localnic, pierzand un pariu facut cu acesta. Se spune ca in timp ce batranul isi plimba turma de animale pe pajistile din apropierea lacului, i-a aparut in cale dracul deghizat intr-un omulet care i-a cerut acestuia sa-i prajeasca un peste fara sa il indoaie. Viclean, la randul sau, batranul i-a cerut omuletului sa ii prajeasca un cap de tap, fara ca acesta sa isi arate dintii. Asa cum era de asteptat, batranul a reusit sa se tina de cuvant, insa dracul nu a reusit, aruncandu-se, de ciuda ca a fost pacalit, in apele lacului, numit de atunci inainte Lacul Dracului.

Lacul Ochiul Beiului este situat intr-o zona de o salbaticie impresionanta a Parcului National Cheile Nerei – Beusnita, la limita Muntilor Aninei cu Muntii Locvei, in punctul de confluenta al Raului Beu cu Raul Beusnita. Acesta atrage atentia datorita apei sale limpezi, de un albastru verzui foarte intens si placut la privire

Lacul Ochiul Beiului este un lac de origine carstica, situat la o altitudine de 310 metri, cuva in care s-a acumulat apa de aici avand forma unui crater.

Acest ochi de apa se desfasoara pe o suprafata ce masoara in jur de 280 metri patrati, inregistrand o adancime maxima de aproape 4 metri. Apa lacului este alimentata de un izvor si nu ingheata in perioada sezonului rece, pe malul sau strangandu-se numeroase pasari migratoare, care gasesc aici un habitat favorabil.

De acest lac se leaga si mitul ielelor, localnicii sustinand cu tarie ca in Noaptea Sanzienelor, acestea se strang in jurul lacului, scaldandu-se si dansand pana la ivirea zorilor. Exista de asemenea si o legenda referitoare la aparitia acestui ochi de apa: se spune ca in urma cu sute de ani peste aceste meleaguri domnea un pasa renumit pentru viclenia sa, care avea un baiat foarte chipes, ai carui ochi de un albastru patrunzator te faceau sa-l indragesti fara indoiala. Obisnuind sa mearga la vanatoare prin imprejurimi, tanarul s-a indragostit de fiica unui valah, maniindu-l pe tatal sau, care a ordonat ca fata sa fie imediat omorata. Dezamagit de rautatea tatalui sau si indurerat din cauza mortii frumoasei fete care ii rapise inima, tanarul si-a pus capat zilelor, in locul unde acesta o intalnise pe fata luand nastere un frumos lac, de un albastru patrunzator, asemeni ochilor sai.

Foarte aproape de Ochiul Beiului se gasesc cascadele formate pe Raul Beusnita, ce ofera o panorama incantatoare, dar si ruinele unei foste cetati medievale: Cetatea Ilidia.

Climatul e relativ bland, prin urmare gasim o vegetatie luxurianta cu multe plante interesante care sunt rare in alte regiuni ale tarii. Bogatia floristica a zonei este impresionanta, aici intalnindu-se numeroase specii balcanice, mediteraneene si submediteraneene (liliac, scumpie, mojdrea, carpinita). Vegetatia este foarte bogata in specii de arbori, arbusti, plante ierbacee, unele fiind tertiare sau postglaciare. Sa spunem ca aici se gasesc cele mai frumoase exemplare de alun turcesc din Romania ( peste 22 m inaltime si 50 cm diametru). Pe versantii insoriti, unde caldura retinuta de stancarii este maxima, pe langa liliac, carpinita, intalnim cornul (Cornus mas), otetarul (Rus sp). In bazinul Beusnita vegeteaza fagetele banatene, vestigii ale vegetatiei postglaciare. In flora ierbacee intalnim arboreta cu importanta remarcabila si o functie istorica si cognitiva, continand un imens tezaur informatic si stiintific. Multe specii de plante sunt raritati sau unicate in flora Romaniei: Asplenium anopteris, Parietaria serbice, Cerastium bulgaricum, viscaria atropurpurea, Silena trineruia, Silena italica, Dianuthus giganteiformis.

Farmecul si importanta stiintifica a vegetatiei forestiere banatene, insolitul ei proverbial, ineditul constau in raspandirea pe mari suprafete a numeroase asociatii vegetale relictare. Trebuie mentinute in stare nealterata padurile din Cheile Nerei, unde ele au o valoare climatica, de modelare a reliefului, de pastrare a biodiversitatii ca depozitara a unui ecofond si geofond, ca martor al istoriei Pamantului, cu valente estetice, sanogene si recreativ-deconectante. Pe intreaga suprafata a Rezervatiei Cheile Nerei – Beusnita, administratorul (Ocolul Silvic Sasca Montana) respecta regimul strict de protectie, nefacandu-se nici un fel de exploatare a resurselor regenerabile: lemn, pietris, tuf calcaros. Nu se vaneaza si nu se pescuieste.

Prin varietatea, bogatia si originalitatea ei, fauna Cheilor Nerei – Beusnita nu ramane cu nimic in urma florei. In afara celor mentionate deja nu se poate intelege complexitatea ecosistemului Cheilor Nerei si marea lui diversitate care trebuie conservata, fara sa amintim animalele ce traiesc in padure, multe dintre ele amenintate cu vanatul prin braconaj. Printre animalele intalnite in acest areal amintim: ursul, cerbul carpatin, caprioara, mistretul, vidra, bursucul, jderul de stanca, jderul de copac. Desi, in general nu se fac populari, Filiala Silvica Resita intentioneaza colonizarea cu capra neagra (pentru ca existau toate conditiile aferente) si castor (breb sau biber), care a existat aici si a disparut. In Rezervatia Cheile Nerei exista Pastravaria Bei cu 16 bazine productive si o capacitate de cinci tone. In apele raului si ale lacurilor se gasesc: pastravi (specific apelor de munte), clean, mreana, lipan (introdus cu cativa ani in urma), caras, fasa mare (monument al naturii). Primavara, in perioada de inmultire, urca aici un peste rapitor, scobarul. Toate aceste specii au nevoie, in primul rand, de apa curata, nepoluata, in nici un fel, si de protectie impotriva braconierilor, care folosesc explozibil si surse de curent electric. Speciile de reptile existente sunt reprezentate prin: vipera cu corn, gusterul verde, soparla, vipera. Specific zonei este si numarul mare de nevertebrate printre care se afla scorpionul declarat monument al naturii si licuriciul banatean care este extrem de abundent uneori. Se remarca si existenta altor specii rare precum: 7 gasteropode, 3 chilopode si 4 coleoptere carabide, iar padurea trebuie ferita de boli, de hotii de lemn, de pasunatul in zone interzise, de culegatorii de plante, fructe de padure si de melcica prealabila.

Scopul principal pentru care a fost constituit Parcul este conservarea biodiversitatii, a florei si faunei, a peisajului, a traditiilor locale, incurajarea turismului, educatie ecologica si constientizare publica. Parcul National Cheile Nerei – Beusnita se bucura de o extraordinara bogatie floristica, un peisaj de o diversitate si unicitate aparte, precum si de starea de salbaticie pastrata datorita accesului dificil in zona. Parcul National Cheile Nerei – Beusnita s-a constituit pentru conservarea frumusetilor naturale unice, ce constau dintr-o mare varietate de plante ierboase si lemnoase mezoxerofile specifice climatului submediteraneean, ce trebuie protejate si conservate asa cum sunt ele lasate de natura.

NYC

Sursa: TurismLand