Sfântul Calinic s-a născut la 7 octombrie 1787 şi a fost hărăzit vieţii monahale încă din burta mamei, Filofteia, care, de altfel, s-a călugărit spre bătrâneţe la Mânăstirea Pasărea. 

A iubit ca nimeni altul biserica şi pravila călugărească, iar prin credinţă, a săvârşit mai multe minuni. În una din ele, Sfântului i s-a făcut milă de mulţimea oamenilor refugiaţi la porţile mânăstirii de frica turcilor şi, neavând ce să le dea de mâncare, s-a rugat cu lacrimi la icoana Maicii Domnu­lui pentru ajutor. Nici nu a sfârşit bine rugăciunea, când în curte s-a auzit zarvă multă. Pe poarta mânăstirii toc­mai intrau cinci care pli­ne cu me­rinde. Oricât a în­cercat să afle numele bi­ne­făcătorului, ni­meni nu a putut să spună cine le trimisese. Căruţaşii tă­ceau sau ridicau din u­meri, fiecare din ei spu­nând că pri­mise po­runcă în vis să facă ce a făcut, semn că darul era venit cu adevărat de Sus, de la Măicuţa Domnului. După 43 de ani, fiind numit episcop la Râm­nicu Vâlcea, Sfântul Calinic se va despărţi de Cernica, în timp ce monahii plângeau după el "în sunetul clopo­telor, care făcea pe tot muritorul să scoa­tă lacrimi de jale". Trebuia de acum ca de lucrarea Sfântului să se bucure şi alţii. Aşa a să­vârşit Cuviosul multe vinde­cări mi­ra­culoase, dar, peste toate, a ridicat noi ctitorii mo­nas­tice şi, mai ales, a înfiinţat la Frăsinei un cuib de călu­gări ascetici, punând mânăstirea sub paza Maicii Domnului şi a unui blestem, valabil până as­tăzi, ce interzice oricărei fe­mei, sub orice formă şi sub orice motiv, să se apropie de zidurile mânăstirii.
Multe a făcut Cuviosul pentru oameni şi pentru bise­­rică. Ostenit de cei 80 de ani purtaţi pe umeri şi văzător cu duhul, Sfântul Calinic şi-a cunoscut sfârşitul. Cu rugăciunea neîncetată în inimă şi socotindu-se ne­vrednic a mai purta sceptrul episcopal, se va retrage la Cernica, în locurile lui cele dragi, pentru a privi pentru ultima oară rodul pomilor sădiţi cu mâna lui şi a se bu­cura de clipocitul liniştit al lacului din preajmă. Încer­cat de boală şi de asprimea posturilor prelungi, Sfântul a zăcut în chilie aproape un an de zile. Fără să doarmă mai mult de două ceasuri pe noapte, nu a încetat să pre­dice şi să-i întărească pe ucenicii săi, care ieşeau de la el cu lacrimi în ochi. Tot chinul a durat până de Sfintele Paşti, chiar de Înviere. Atunci, Sfântul s-a împărtăşit după datină şi, la sfârşitul slujbei, i-a spus unui ucenic apropiat, grabnic şi poruncitor: "Să nu pleci decât pe 11 aprilie. Până atunci, stai să-mi citeşti pravila, căci din pricina slăbiciunii nu pot să mi-o fac singur". În ziua sorocită, pe 11 aprilie, dimineaţa la cinci, Sfântul l-a rugat pe ucenicul Gherman să-i dea cămaşa de schimb, după care i-a cerut o cruce. A sărutat-o, I s-a închinat adânc, după care a mai apucat să zică doar atât: "Sfântă Cruce, ajută-mi". Apoi, sprijinindu-şi capul pe umărul uceni­cului, a răsuflat adânc de trei ori şi şi-a dat su­fletul.

*

Mi-e dragă Cernica şi o caut ori de câte ori mă simt împovărat şi trist. Îmi place nespus locul, aşa cum îmi plac şi slujbele din posturile de peste an, când mânăs­tirea se transformă într-o ţară a oamenilor tăcuţi. La Cernica am adunat multe imagini frumoase şi am trăit emoţii de care nu mai credeam că sunt în stare vreo­dată. La Cernica am făcut cu siguranţă cele mai impor­tante descoperiri. Am învăţat să tac şi să-mi ascult gân­durile, aşa cum am învăţat să păşesc în ritmul respiraţiei şi să privesc atent în jur, până într-o zi, când am ob­ser­vat cu uimire că Cer­nica profundă, Cernica cea ve­che, mistică şi ru­gătoare, nu era unde o ştiam eu - jur-îm­prejurul bisericii Sf. Nicolae. Era ascunsă în altă par­te, în poiana şi văioagele din spatele mânăstirii, în amin­­tirile bătrâ­nilor călugări retraşi la liniştea Ostro­vului şi a chiliilor înnobilate cu flori, grădină şi cerdac - chilii şi case cu nume blânde, ca o ectenie: Casa Cali­nic, Tit, Efrem, Iustin, Nifon, Benedict, Suzana.

Şarpele de pe Sfânta Masă

Din afară, nu vezi ma­re lucru. Ca să descoperi ceva din forţa locului e bine să ai răbdare, până când, întru târziu, apare bătrânul monah Gheron­tie. Pe el trebuie să-l ur­mezi - tăcut, discret şi de departe, pentru a ajun­ge, în sfârşit, dincolo de Os­tro­vul liniştit al mânăs­tirii, la o casă cu verandă, cerdac şi o vedere superbă spre ma­lul lacului. E foi­şorul Casei Ca­linic, chilia unde ma­rele Sfânt petre­cea tot Postul Paş­tilor şi-al Crăciunului fără să se atingă de mâncare, iar noaptea, după 2.500 de metanii, abia dacă dormea două ore, pe o margine de scaun şi cu un lighean de apă pe ge­nunchi, atât cât să-i amintească slăbiciu­nile firii şi legământul de a-L sluji neabătut pe Dum­nezeu.
Inima Cernicăi este aici, în Ostrovul şi Casa cu co­loane a Sfântului Ca­linic. Aici se păstrează ce a mai rămas din imensa lui biblio­tecă şi icoana extrem de dra­gă sufletului său: "Maica Domnului cu cer­cel". De câte ori se simte trist, înne­gu­rat şi slăbit sufle­teşte, bă­trâ­nul monah Gherontie vine în Poiana Sfântu­lui şi, cu grijă să nu-l vadă nimeni, se aşează în ge­nunchi. Sunt zile când din camera şi ve­ran­da Casei se iscă inex­pli­cabil o boare proaspătă şi înmiresmată de mirt şi de sfin­ţenie. Sunt momente rare şi greu de ex­plicat când Cu­viosul se arată exact cum îl înfăţişează icoana de la ra­clă - îmbrăcat în veşmintele arhiereşti primite în dar de la Sava Brâncoveanu şi cu o Evan­ghelie au­rită în bra­ţe.
Sunt multe minuni şi multe întâmplări greu de ex­plicat la Cernica. Până şi zidurile mânăstirii se spri­jină pe întâmplări uimitoare. Pare greu de crezut, dar Cer­nica, la începuturile vieţii de obşte, era o insulă cu un deal proeminent, ca un mic mun­te, în mijloc - de unde şi denumirea de "Tabor româ­nesc" dată locului. Nu ajun­geai acolo decât cu bar­ca, şi doar unii monahi înse­taţi de linişte absolută tra­ver­sau apele, pentru a trăi o vreme în bordeie şi scorburi săpate direct în trun­chiul unor stejari uriaşi, greu de cuprins de 7-8 bărbaţi în pu­tere. Când, pe la 1750, Cuviosul Gheorghe (primul stareţ al mânăstirii) a fost oprit de o vedenie puternică din drumul lui spre Athos şi mitro­politul din acea vreme i-a pus pe umeri cu de-a sila grea­ua povară a stăreţiei, Cernica nu mai exista de mult. Era doar o amintire, ca şi zidurile jalnice şi fără aco­periş ale bisericii, unde Cuviosul a intrat, pentru a des­coperi, printre bălării şi tufe răzleţite de arini, icoa­na Sfântului Nicolae, care a început să plângă. Erau lacri­mile de bucurie şi de uşu­rare ale celui ce păzise neatins locul rugăciunii, ase­me­nea acelui şarpe enorm ce trona chiar pe Sfânta Masă, şarpe pe care Cuviosul îl va alun­ga uşor şi blând, fără să se sperie vreo clipă, vorbindu-i ca unui copil: "Ganul tatii, a sosit vremea să pleci tu, ca să venim noi... Eşti liber acum. Paza ta o luăm de azi asupra noas­tră".
Oasele legate cu fir de aur şi spălate de trei ori cu mir
Secretele locului nu le ştiu mulţi. Întâmplările mai importante (mistice şi fondatoare) par să dispară dim­preună cu bătrânii monahi, care se duc uşor trişti şi în mare grabă, unii după alţii. Doar bătrânii mai cunosc ce­va din ceea ce a fost cândva Cernica. Între timp, s-au uitat multe. S-au pierdut ori s-au transformat deja în poveşti, în legende şi romanţuri ciudate, numai bune pentru reviste şi cărţi foileton. Dacă am avea destulă răb­dare să căutăm, am afla că, la Cernica, fiecare cără­midă are o poveste a ei. Sub zidurile ce înconjoară ceta­tea monahală stau oasele primilor călugări. Stau, mai ales, cei şapte ani ai sta­reţului Gheorghe, care, fără să mănânce şi fără să doarmă mai mult de trei ore pe noap­te, a tăiat copaci şi a desţelenit locul, dimpreună cu uce­nicii lui. Şapte ani mistici, ca cele şapte vaci coste­live din Vechiul Testa­ment, au pregătit locul pentru cel ce avea să vină cu slavă şi multe minuni - marele Calinic, Sfântul care îşi va ascunde moaştele în tinda bisericii, până la cano­nizarea din 1955 (anii cei mai grei ai comu­nismului ateu), când va mai face o ultimă minune. Îi va apărea în vis blândului călugăr Nicodim Bujor, să-i arate locul unde va fi găsit exact aşa cum fusese îngro­pat cândva cu o sută de ani înainte - înveşmântat în stra­­ie­le arhiereşti, plăcut mirositoare şi neatinse cu ni­mic de rugina timpului. Legate cu fir de aur şi spălate de trei ori cu mir de mare preţ, de însuşi Patriarhul din acea vreme, moaştele galben-arămii ale Sfântului au refuzat să intre în frumoasa raclă pregătită, până nu s-a întors şi ultima aşchie de omoplat, adusă tocmai de la mânăstirea Frăsinei, unde fusese luată în ascuns şi fără înştiinţare, pentru parastasul mânăstirii - după cum spusese chiar părintele Bujor. Multe întâmplări ale Cer­nicăi sunt legate de acest părinte. El a tocmit stihu­rile Acatistului rostit pentru prima oară la canonizarea Sfân­­tului Calinic şi, întoc­mai după spusele lui, s-a des­coperit mai apoi craniul Cuviosului Gheorghe, după cum apărea în vedenia părintelui - strălucind în irizări de argint şi cu o cruce luminoasă desenată pe frunte. Deşi au trecut nişte ani de la dispariţia lui, mo­nahii de la Cernica se închină şi azi la numele lui, amin­tindu-şi cât de mare a fost părintele Nicodim Bujor. Cărturar fără seamăn şi ucenic al lui Gala Galac­tion, părintele avea multe haruri, dar şi un fel de ciu­dăţenie, de vreme ce căuta să-şi spovedească fiii duhovniceşti în cimitir, tocmai pentru a îndepărta trufia omenească şi a aminti fiecăruia ce mică e diferenţa între veşnicie şi moarte, între lumină şi adâncul din mormânt. Ştia nouă limbi, era învăţat şi ducea o viaţă de anahoret deşi, până să fie dat afară din mânăstire, într-un lung şi dureros exil la Ploieşti, nu s-a ferit de nicio muncă grea sau umilitoare, acceptând cu sme­renie totul. Deşi 40 de ani nu s-a atins de aşter­nutul patului şi a moţăit îmbrăcat pe o margine de scân­dură, niciodată nu a reuşit să fie mai fericit de cum era la miezonoptici şi la privegheri, aproape de racla ma­relui Calinic, pe pământul cel sfânt al Cernicăi, din care mereu a purtat cu sine câteva fărâme, într-o cutiuţă simplă şi suficient de mică, cât să încapă mai uşor în buzunarul de la piept.

Dincolo de poveşti şi întâmplări uimitoare, la Cer­nica secretele stau cumva aşezate la vedere. Cine vrea le află doar privind cu atenţie casele din jur sau ur­mându-l pe bătrânul Gherontie, care, în drumul lui de la biserică spre chilie, îşi aminteşte duios de părintele Damian, cel ce a venit de copil la Cernica şi, 80 de ani, până la moarte, nu a mai ieşit niciodată din mânăstire. Îşi aminteşte de părintele Chiril, care le bătea la fe­reas­tră celor tineri, să-i cheme cu blândeţe şi isonuri psal­tice la biserică; de părintele Pantelimon, cel răstignit la pangar, sau de părintele Ilie Cioruţ, care nu încuia ni­cio­dată uşa şi nu păstra nimic pentru sine - dăruia totul, dacă nu cumva arunca la întâmplare, aşa cum făcea cu banii pe care îi "semăna" în spatele bisericii, să-i ia ci­ne­va mai strâmtorat şi în mai mare nevoie ca el. În fie­care dimineaţă, monahii mai tineri găseau la uşă câte un măr, o pâine, un borcănel de dulceaţă. Era felul pă­rin­telui de a da bineţe şi de a începe o nouă zi de rugă­ciune; felul lui de a înţelege cum trebuie să fie un călu­găr - mereu milostiv şi deplin aplecat cu gândul spre fratele, spre aproapele său. Nu întâmplător, cu cât cre­din­cioşii îi aduceau mai multe, cu atât el devenea mai sărac. Nu întâmplător, la moarte, în chilia părintelui Ilie Cioruţ nu s-a găsit mai nimic, decât rasa lui ponosită, crucea de mormânt sub pat, pregătită din vreme, şi un bileţel în care cerea să fie înmormântat aşa cum venise cândva pe lume - gol - şi învelit doar într-o rogojină. Cât mai simplu, cât mai omenesc şi fără pic de fală.

"Ne-am urât destul. Să ne iubim un pic"

De când vieţuieşte la Cernica, părintele Gherontie a strâns multe amintiri şi acum aproape că nu ştie ce să mai facă cu ele. Oamenii vin, se abat din drum, aprind o lumânare, îşi fac cruce şi pleacă mai departe. Nimeni nu are destulă răbdare să-l asculte, să zăbo­vească puţin, să se reculeagă o clipă la Poiana Sfân­tului, să treacă pe lângă încăperea în care a stat ca mo­nah Tudor Arghezi şi, apoi, să facă o metanie la poarta Casei Tit - marele intelectual şi omul de Pateric ce l-a găzduit pe Ioan Culâghin şi i-a inspirat lui Sandu Tudor, pentru prima dată, gândul mişcării Rugul Aprins, vorbindu-i despre simplitatea creştină şi despre rugăciunea inimii. Cine mai are timp astăzi de lucruri profunde şi serioase? Oa­menii caută soluţii rapide şi fac coadă la un tămăduitor de renume, cum era pe vremuri părintele Ilarion Argatu, pe care monahii din Cernica îl respectau, dar nu aveau prea multă râvnă la el - poate pentru că venise din lume şi fusese călugărit în altă mânăstire; poate pentru că nu le plăcea prea mult spectacolul demonizaţilor ce se buluceau mereu la uşa lui.
Fără un motiv anume, pe buzele călugărilor de la Cer­nica încape doar un singur nume - cel al părintelui Be­­nedict Ghiuş. Ceva aparte şi special se petrece mereu cu acest părinte. Chiar şi Casa lui atrage ca un magnet pe toată lumea. Orice musafir de vază (de la Patriarh, la un teolog de talia lui Olivier Clement) vrea să stea, să doar­mă, să se odihnească, măcar câteva cea­suri, în Casa lui. De câte ori vine vorba despre arhi­mandritul Ghiuş, părintele Gherontie ezită, se face mic şi cu greu iese din strânsoarea aspră a tăcerii, amintindu-şi că în noaptea în care s-a prăpădit, l-a visat în clar pe părintele. "Era obosit şi tras la faţă, dar liniştit, cu o faţă de Sfânt în rugăciune. Nu mi-a zis nimic. Uşor şi fără grabă, doar a întins mâna şi m-a mângâiat pe creştet. Când m-am trezit, mai simţeam pe frunte blândeţea mângâierii sale, în timp ce un frate bătea de zor la uşă strigând: «Scoa­lă-te! A murit părintele». În camera lui, am găsit toate lucrurile aranjate în ordine şi, pe o margine de caiet, gândul lui pentru noi, scris poruncitor, energic şi niţel disperat: «Ne-am urât destul. Să ne iubim un pic». Alături, ca o ultimă dovadă de iubire, stătea aşternut un fel de testament, în care părintele lăsa fiecărui frate din mânăstire câte ceva: o carte, o iconiţă, un bob de tămâie. Mai mult nu avea - era toată averea lui".
Ca fost ucenic al părintelui Ghiuş, monahul Ghe­rontie a văzut multe. A văzut în primul rând ce oameni veneau să se spovedească la el - de la teologi ca Du­mitru Stăniloae, la intelectuali ca Radu Gyr sau lo­gi­cianul Anton Dumitriu. În toate, părintele se purta ca un sfânt. Blând şi fără niciun ascunziş, semăna la chip cu mentorul lui, părintele Gala Galaction, arătând aceeaşi simplitate patriarhală, aceeaşi frunte bogată, de cărturar; aceeaşi sfială în faţa păcatului şi a trufiei ome­neşti. Toată viaţa a fost un stâlp de foc şi de lumină, iar acum a fost dat uitării. Nu mai sunt cei care l-au cu­noscut sau i-au fost ucenici. Nu mai sunt de mult la Cer­nica înţeleptul părinte Dorotei, părintele Arsenie, pă­rinţii Mina şi Nicanor, plecaţi în Sfântul Munte, ca să nu mai vorbim de Visarion Iugulescu, marele predica­tor ortodox, la înmormântarea căruia au asistat peste 15.000 de oameni, din toată ţara.

*

E frumos şi e linişte la Cernica, dar un gând ca o presimţire rea te cuprinde. Încet, dar sigur, Cernica ră­mâne fără duhovnici, fără modele şi fără sfătuitori. În lipsa lor, mânăstirea riscă să rămână o simplă biserică încremenită între chilii. Riscă să se lumească. Riscă să de­vină, aşa cum spunea cândva, cu duritate şi furie pro­fetică, părintele Arsenie Boca: "Nu mânăstire, ci un IAS uriaş, cu o biserică în mijloc. Ziduri înalte, fără suflet şi fără trăire".
Din locul lui retras şi neobservat de multă lume, părintele Gherontie mai priveşte o dată spre Poiana Sfân­tului Calinic şi zâmbeşte. Mai speră, încă. Să nu ne pierdem nădejdea. Locul e prea puternic şi apărat de lu­crarea Cuvioşilor şi marilor duhovnici ce au trăit în el. Sub niciun motiv nu vor lăsa mânăstirea să dispară. Cer­nica este şi va rămâne mereu loc de rugăciune, locul nostru ultim de refugiu şi rezistenţă, într-o luptă din ce în ce mai grea şi inegală cu poftele lumii de astăzi, o lume tot mai indiferentă, care îşi trăieşte clipa, fă­ră să-i pese de unde vine şi încotro se în­dreap­tă. O lume tristă, însingurată şi, pe zi ce trece, mai fără Dumnezeu.